Un bestiar mitologic reprezinta totalitatea miturilor si a povestilor care s-au tesut, de-a lungul timpului, in jurul animalelor, reale sau imaginare, carora li se atribuie comportamente si sentimente umane, avand in vedere ca existenta omului nu a fost si nu va putea fi niciodata separata de lumea in care traieste.

Mai ales in societatile arhaice, dar si astazi, profilul moral al unui individ si al unui popor se defineste si prin modul in care se raporteaza la natura, precum si prin gandirea sa magica. In cultura traditionala a tuturor popoarelor exista convingerea ca animalele exista pe acest pamant pentru ca sunt trimise de divinitate, pentru a-l ajuta sau a-l infrunta pe om, punandu-i astfel la incercare orgoliul de se fi considerat superior tuturor celorlalte vietuitoare.

Bestiarele mitologice, ca antologii de texte despre animale, existau inca din Antichitate, dar s-au bucurat de o mare popularitate in perioada Evului Mediu, mai ales in Anglia si Franta.

Acestea erau structurate pe categorii: patrupede (inclusiv animalele fantastice, precum unicornul), pasari (dintre cele fantastice, un loc privilegiat avandu-l Pasarea Pheonix), pestii (balene, delfini, dar si sirene), serpii (inclusiv dragonii), insecte. Animalele domestice ocupau un loc distinct.

Crestinismul medieval clama superioritatea omului asupra animalelor, de vreme ce, potrivit Bibliei, Dumnezeu a creat omul “ca sa stapaneasca toate animalele”. Exista, insa, si un alt curent de gandire, tot religios, care vedea in caracteristicile animalelor manifestari ale vointei divine.

In bestiarul mitologic romanesc, traditia a impus o categorie a animalelor domestice, de obicei percepute pozitiv, pentru ca reprezentau, in viata sateanului, ajutoare in muncile agricole, erau sursa de hrana, spre deosebire de cele salbatice, asociate pericolului sau nedefinite din punctul de vedere al utilitatii. Este interesant ca, in bestiarul mitologic romanesc, animale care nu sunt specifice geografiei noastre, precum girafa, leul, camila etc. sunt pomenite, dar erau asociate celor fantastice, carora folclorul romanesc le-a consacrat minunate povesti: pasarea calandrinon, inorogul, vasiliscul, dulful, catelul pamantului s.a.m.d.

Dintre animalele domestice, cele mai apreciate, in bestiarul mitologic romanesc, sunt vaca si oaia, vitale pentru gospodaria taraneasca. De aceea, vaca, in toate legendele, este asociata belsugului, fecunditatii si docilitatii. In nenumarate basme, vaca fermecata invinge fortele raului, ara pamanturile imparatului bun si ii sporeste averea, dand nastere unor turme (averi) nesfarsite. Fiind perceputa in felul acesta, in mod firesc, folclorul romanesc a conservat si numeroase practici magice (descantece, ritualuri) menite sa protejeze acest animal de fortele raului. Astfel, i se leaga o panglica rosie de coarne, trebuie hranita cu boabe “descantate”, se ingroapa, in staul, diverse obiecte cu putere magica, femeia care ii mulge laptele trebuie sa tina post, in anumite zile de peste an etc. Boul este chiar si mai pretuit, de aceea niciodata gospodarul nu trebuie sa il vanda, pentru ca animalul este semnul puterii si bunastarii stapanului.

In multe doine populare exista ideea ca doar dragostea ar putea sta in cumpana, ca valoare, cu pretiosul animal: “Foaie verde si-o lalea/De s-ar vinde dragostea/Mi-as da boii si vaca/ Mi-as cumpara dragostea”. Cel mai important ritual agrar al fertilitatii, in lumea veche, era legat de Rusalii, cand se impodobea un bou, cu beteala, coronite de flori si clopotei, era purtat prin sat, din gospodarie in gospodarie, de catre cete de feciori, era stropit boul cu apa (alt simbol al fertilitatii) si, seara, coronita era pusa in casa si pastrata, pentru ca ogorul (arat de plugul tras de bou) sa fie imbelsugat.

Oaia, in legendele si in basmele din bestiarul mitologic romanesc, este creatie a lui Dumnezeu, buna si blanda: “Oile le-a facut Dumnezeu si umbla cu ele la pascut, cu fluierul. Era indestulat si tare linistit. Caprele le-a facut dracul. El le pastorea si tot fugea dupa ele si trudea”.

Nu e de mirare ca, intr-o civilizatie pastorala, la inceputurile ei, asa cum a fost cea romaneasca, oaia sa se bucure de atata pretuire, sa fie ajutor si protector al omului si, uneori, transmitator al vointei divine: “Mare iarna a picat/Oile toate-au zbierat/Dumnezenu le-a auzit/Jos la ele-a coborat/Pe scara mandra de ceara/Sa le-aduca flori de vara etc.” Pe de alta parte, “mioara nazdravana” este nelipsita din sutele de variante ale “Mioritei”, balada care, prin vechimea ei si prin faptul se leaga de inceputurile acestui neam, a devenit unul dintre miturile fundamentale ale culturii noastre.

Berbecul “cu lana poleita si coarnele zugravite” apare si el, mai ales in colinde, unde devine motiv si pretext de elogiere a stapanului. Diverse sarbatori de peste an sunt puse in relatie cu simbolistica belsugului si a binelui asociata oii. De Sangeorz (Sfantul Gheorghe), in Moldova, baciul isi stropea oile cu apa, pentru a da lapte mult, in Transilvania, de Rusalii, oile erau afumate (trecute peste “focul viu”) ca sa fie aparate de duhurile malefice, de Sanziene, in multe locuri din tara, se tineau tot felul de ritualuri legate de urcarea oilor la munte, iar de Sfantul Ilie se sarbatorea belsugul obtinut de pe urma oilor.

Nu aceeasi pretuire i se acorda caprei in bestiarul mitologic romanesc. Capra simbolizeaza saracia, deorece mananca mult si, pe deasupra, distruge lastarisurile si mugurii, aducand mai multa paguba, este neastamparata si rea. Alteori este asociata demonicului, pentru ca, se spune, la inceputurile lumii, cand Dumnezeu a creat oaia, dracul a vrut sa faca si el ceva asemanator si a plamadit capra din pamant din balta, i-a pus frunze si ierburi in loc de lana si i-a mai adaugat si o barba ca a lui. Nu a putut insa sa ii insufle viata pe care numai Dumnezeu o poate da.

Citește și:  Zmeul – o jucarie veche de milenii

Legendele romanesti, cele mai multe, fac din acest animal un simbol ambivalent: sufletul este de la divinitate, zbieratul, neastamparul si picioarele de la drac. Cu totul altfel stau lucrurile in datinile populare legate de sarbatorile de iarna, unde capra are semnificatii total diferite de cele mentionate anterior. Umblatul cu Capra, in ajunul Anului Nou, cu tot scenariul aferent (masti, muzica, dans ritualic) pune pe seama animalului cele mai luminoase mesaje referitoare la renasterea naturii, la belsug si fertilitate. Mesajul acestei datini are, probabil, legatura cu faptul ca sarbatorile de iarna pe care le stim astazi s-au suprapus peste sarbatori precrestine (de exemplu, Sarbatorile de intampinare a primaverii, consacrate zeului Dionysos, la care animalul sacrificat pentru a intra in gratiile zeului era tapul).

Porcul este un animal mai sarac din punctul de vedere al semnificatiilor simbolice pe care i le confera bestiarul mitologic romanesc, pentru ca el este crescut pentru a fi sacrificat de Craciun. Este sursa de hrana, dar legendele spun ca, demult (in vremurile precrestine), i-ar fi mintit pe zei si de aceea a fost pedepsit sa grohaie si sa se tavaleasca prin noroi. Se mai crede ca “stie” ca va fi sacrificat si isi dusmaneste, din aceasta pricina, stapanul, uitand insa acest fapt, cand i se aduce de mancare. In unele zone din tara exista credinta ca, pentru a avea roade imbelsugate, in anul urmator, trebuie ca taranul sa vada sange de porc, in vremea Ignatului. Dar obiceiul se leaga, evident, de sacrificiu, deci oricum, soarta animalului nu este deloc favorabila.

De imaginea magarului, in bestiarul mitologic romanesc, se leaga mai multe legende. Poate cea mai cunoscuta este cea pe care ne-o spune textul biblic. Magarul este binecuvantat de Fecioara Maria pentru ca a purtat-o in spate, in timpul fugii in Egipt si apoi l-a dus pe insusi Iisus in Ierusalim.

In plan simbolic, ideea este ca, asemenea magarului, si omul trebuie sa fie simplu, modest si devotat, pentru a gasi calea spre mantuire. In schimb, ar fi fost imposibil ca gandirea magica sa nu inventeze povesti pentru, de exemplu, urechile mari ale magarului sau pentru infatisarea nu tocmai aratoasa, cu un cap prea mare, cu purtarea incapatanata si ragetul dizgratios. Legendele consemneaza imprejurarea in care, pe cand era doar un manz obraznic, Dumnezeu l-a certat pentru neastamparul lui, iar raspunsul manzului a fost ca nu a auzit prea bine ce i-a spus, iar Dumnezeu l-a pedepsit pentru aceasta minciuna facandu-i urechile si mai mari.

Cainele si pisica, in reprezentarile mitologice intra intr-o categorie separata, pentru ca nu aduc “produse” legate de hrana, dar sunt strans legate de gospodarie. Cainele este perceput, fara exceptie, ca simbol al devotamentului, al prieteniei si increderii, este bland si puternic totodata, este “placut lui Dumnezeu”. In toate baladele, dar si in colindele pastorale, apare ca protector al omului.

Pisica, spun legendele, s-a nascut din “manusa lui Dumnezeu”, pe care acesta a aruncat-o pe Arca lui Noe, tranformand-o in pisica pentru a prinde soarecele care ameninta sa roada corabia. Spre deosebire de caine, insa, pisica are, in bestiarul mitologic romanesc si valente negative: bucuria cu care isi chinuieste prada (soarecele) este o manifestare a partii “dracesti”, ca si ochii si scanteile din blana, atunci cand este mangaiata. De aici si superstitia ca este “semn rau”. Dusmania consacrata dintre caine si pisica este explicata, in folclor, prin faptul ca trebuie sa imparta aceeasi hrana aruncata de stapan si pisica se dovedeste a fi mai iute si mai vicleana, iar, pe de alta parte, multe legende pun in opozitie faptul ca pisica sta in casa, bucurandu-se de toate favorurile stapanului, in timp ce cainele trebuie sa pazeasca, afara, gospodaria. In unele basme populare, cainele si pisica au fost sot si sotie, el, harnic, ea, lenesa si lacoma, de unde si cearta interminabila (soarecelui, in acest scenariu mitologic, i se atribuie rolul de argat).

Animalele salbatice sunt si ele foarte bine reprezentate in bestiarul mitologic romanesc, multe dintre ele fiind punctul de pornire pentru crearea fiintelor fantastice, atat de prezente in basme, in legende, in textele asociate descantecelor si altor ritualuri.

Minunatele povesti ale bestiarului mitologic romanesc sunt marturia unei gandiri magice de o extraordinara bogatie si profunzime si, cine stie, poate ca, in timp, ne vor schimba perceptia asupra realitatii in care traim si pe care, din nefericire, o vedem prea mult si prea des doar sub semnul utilitatii imediate.

Nu uita să distribui dacă ți-a plăcut:
Loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.