Biblioteca Fictivă – cea mai mare colecţie de falsuri şi impostură din lume

Biblioteca Fictivă (“Bibliotheca Fictiva”) este cea mai mare colecţie de falsuri şi impostură din lume, cuprinzând peste 2000 de cărţi, manuscrise și tipărituri rare (unele originale, altele reproduceri), din antichitate, până în epoca modernă, scopul declarat al unei astfel de “biblioteci” inedite fiind studiul istoriei falsificării textuale, al modului în care “minciunile” au influențat cultura, religia, știința, literatura, evoluţia societăţii în general.

Biblioteca Fictivă – origine şi mesaj

Proiectul a fost inițiat în cadrul “Johns Hopkins University”, SUA (prima universitate de cercetare din America), la “Sheridan Libraries” (bibliotecile universităţii, fondate pentru a susţine misiunea instituţiei de a conserva, partaja şi crea cunoştinţe pentru întreaga lume), sub numele complet “Bibliotheca Fictiva: The Invention of Authenticity”.

Cel căruia i-a revenit misiunea de a crea “Biblioteca Fictivă” a fost profesorul Earle Havens, un istoric al cărții și specialist în istoria falsurilor literare, care spunea, într-un interviu recent, că este convins de faptul că “studierea falsurilor ne spune ceva esențial despre condiția umană […] Niciodată nu am avut nevoie de o colecție ca aceasta mai mult decât avem nevoie de ea acum”.

Pe de altă parte, biblioteca oferă cercetătorilor un mod de a înțelege cum se construiește autoritatea textului și ideea de autenticitate, arată că falsurile nu sunt doar escrocherii, ci adesea mărturii culturale complexe, despre dorința oamenilor de a legitima idei, tradiții sau identități prin texte “autentice”. “Unii falsificatori – se spune pe site-ul “Sheridan Libraries” – fac acest lucru pentru câștig financiar, alții din motive ideologice, iar alții, probabil, din cauza unui instinct obraznic de a demonstra că pot păcăli cercetători respectabili să creadă că un text este autentic”.

“Johns Hopkins University” a achiziţionat colecţia, pentru o sumă care a rămas confidenţială, de la un cuplu de comercianţi şi colecţionari de cărţi – Arthur și Janet Freeman. Arthur Freeman (care s-a stins din viaţă anul acesta) s-a dedicat colecţionării unor astfel de “falsuri” încă din vremea studenţiei sale (în anii 1960, când făcea un masterat la Harvard, în “Teatrul elisabetan”), încercând să se informeze despre un savant din secolul al XIX-lea, John Payne Collier, care a provocat un adevărat scandal în epocă, susţinând că a descoperit adnotări false la un volum de Shakespeare (falsificatorul fiind chiar el, Collier).

Biblioteca Fictivă – mai mult decât o arhivă a imposturii

Într-o lume obsedată de autenticitate, “Biblioteca Fictivă” vine să ne amintească un adevăr paradoxal – o parte considerabilă din cultura noastră s-a născut din texte inventate. Printre cele peste 2000 de texte, se află cronici istorice inventate, tratate științifice fictive, texte biblice apocrife, falsuri renascentiste și iluministe, documente politice false etc. (o parte a textelor din “Biblioteca Fictivă” au fost digitalizate şi puse la dispoziţia publicului gratuit pe Internet).

Proiectul, inițiat la Universitatea Johns Hopkins, de istoricul cărții Earle Havens, poartă un titlu ce pare un oximoron – “Biblioteca Fictivă” – dar care definește exact esența sa: o colecție de falsuri, apocrife și mistificări literare sau nonliterare, care au modelat gândirea occidentală timp de două milenii.

“Biblioteca Fictivă” nu este doar o arhivă a imposturii. Este un laborator de idei despre cum oamenii au folosit scrisul pentru a crea autoritate, memorie și credință. Fiecare fals din colecție spune o poveste despre nevoia de a crede, despre imaginarea trecutului și despre puterea cuvântului de a construi o anume realitate.

Prin acest proiect, cercetătorii nu condamnă falsurile, ci le tratează ca pe documente ale imaginarului uman — mărturii ale unei creativități mai ciudate, ale ambiției intelectuale și, uneori, ale înșelăciunii savante. Bibliotheca Fictiva devine, astfel, o oglindă a culturii noastre – o bibliotecă a minciunilor care, privite mai atent, dezvăluie adevăruri profunde despre ceea ce înseamnă să scrii, să crezi și să cauți sens.

Bibliotheca Fictiva – exemple de falsificare textuală

În rafturile bibliotecii, alături de manuscrise rare și ediții vechi, se află opere care, deși “mincinoase”, au avut o putere reală asupra lumii. Iată câteva exemple de texte false, de autori inventați și mistificări celebre:

Epistolele lui Seneca către Apostolul Pavel

Este un fals din antichitatea târzie (aproximativ, secolele al IV-lea – al V-lea), care a alimentat ideea unei punți între filosofia romană și creștinismul timpuriu. Aceste scrisori pretindeau a fi o corespondență între apostolul Pavel și filosoful roman Seneca, în care cei doi discută despre morală și credință, încercând să armonizeze gândirea stoică (un curent filosofic centrat pe afirmarea raţiunii, virtuţii, a iubirii, pe renunţarea la plăcerile vieţii) şi învățăturile creștine.

Falsul a fost crezut autentic timp de secole, citat de teologi medievali ca dovadă că înțelepciunea păgână anticipa revelația creștină. A fost, practic, o punte imaginară între Roma și Ierusalim.

Cronicile lui Annius din Viterbo

“Cronicile lui Annius din Viterbo” reprezintă o istorie complet inventată a Antichității, datând din secolul al XV-lea, menită să glorifice Italia renascentistă. Annius din Viterbo (Giovanni Nanni, pe numele adevărat), un călugăr dominican, istoric şi savant italian, a publicat o aşa-zisă serie de “texte antice” (despre care susţinea că le-a descoperit la Mantova, în nordul Italiei), pretinzând că ar fi traduceri ale unor cronici pierdute, în care se menţiona originea biblică a popoarelor europene și, in mod special, a Italiei.

Deși falsuri evidente, “Cronicile” au fost folosite de papi, prinți și umaniști pentru a-și legitima descendența din eroii biblici sau antici. Au modelat istoriografia Renașterii, fiind o “mitologie națională” în haine de erudiție.

Astăzi, Annius din Viterbo este “cunoscut” pentru falsurile sale, nenumărate (inclusiv pretenţia că ar fi stăpânit limbile semitice şi că ar fi putut citi în etruscă), demontate, în mare parte, de către Joseph Justus Scaliger, un lider religios, franco-italian şi de alţi umanişti de la sfârşitul Renaşterii.

“De Situ Britanniae” – Richard de Cirencester

“De Situ Britanniae” este un fals creat în secolul al XVIII-lea, de către Charles Bertram, un expatriat englez în Danemarca, cel care a pretins că a descoperit un manuscris pierdut al unui călugăr medieval, “Richard de Cirencester”, despre geografia Marii Britanii.

Lucrarea a fost acceptată drept autentică aproape un secol și a influențat cartografia și istoria britanică, Charles Bertram fiind perceput, în epocă, drept un autor de succes, istoric şi academician respectat. Abia în secolul al XIX-lea s-a demonstrat că “manuscrisul” era o invenție.

“Cântecul lui Ossian” – falsul din “Biblioteca Fictivă” care a modelat Romantismul european

În “Biblioteca Fictivă” se găseşte şi un fals al scoțianului James Macpherson, care a afirmat că a tradus, din galeza veche, poemele bardului legendar Ossian, scoţiano-irlandez, fiul lui Fingal, din secolul al III-lea. Aceste poeme au avut o influenţă majoră asupra romantismului european, i-au fascinat pe Goethe, Herder, chiar şi pe Napoleon, care le considerau capodopere antice, dovadă că, uneori, un fals bine “spus” poate deveni mai adevărat decât adevărul. Falsul a contribuit decisiv şi la renașterea tradiţiilor celtice.

În realitate, James Macpherson le-a scris singur, inspirându-se din fragmente populare, şi pe care le-a publicat cu titlul : “Fingal, un poem epic antic în șase cărți, împreună cu alte câteva poezii compuse de Ossian, fiul lui Fingal, traduse din limba gaelică”.

Chiar şi după demonstrarea falsului au fost personalităţi culturale care au continuat să susţină că Macpherson a creat o adevărată “operă de artă”, care a contribuit la dezvoltarea mişcării romantice (mai ales, în Germania) mai mult ca oricare altă lucrare, ceea ce demonstrează că nu întotdeauna autenticitatea primează.

Cronicile sarmate ale lui Pseudo-Długosz

În secolele al XV-lea – al XVI-lea, sub numele marelui cronicar polonez Jan Długosz au circulat texte inventate, care glorificau originea nobilimii polone din “sarmați”, veche populaţie indo-europeană, înrudită cu sciţii. Aceste falsuri au stat la baza ideii de “sarmatism”, o identitate nobilă colectivă, care a definit cultura poloneză timp de două secole.

Unul dintre cele mai faimoase cazuri de fals literar în Biblioteca Fictivă

William Henry Ireland este numele unui falsificator celebru de documente și piese de teatru shakespeariene, de la începutul secolului al XIX-lea. Ireland a pretins că a descoperit noi piese de teatru ale lui Shakespeare, inclusiv o tragedie necunoscută – “Vortigern and Rowena” sau “Vortigern, o piesă istorică”. A inventat şi o corespondenţă între Shakespeare şi un tipograf, în care s-ar fi găsit explicaţii pentru nepublicarea respectivei piese de teatru şi (tot un fals) că manuscrisul ar fi fost lăsat moştenire de marele dramaturg englez unui strămoş al familiei Ireland, care l-ar fi salvat de la înec.

Când piesa “Vortigern and Rowena” a fost pusă în scenă, în 1796, publicul s-a amuzat, nerecunoscând stilul “Marelui Will”, iar scandalul a ruinat reputația familiei Ireland. De altfel, după această întâmplare, “falsificatorul” s-a mutat în Franţa, iar când a revenit în Marea Britanie a încercat să publice “Vortigern and Rowena” ca operă proprie, dar fără niciun succes. Totuşi, falsurile lui Ireland sunt astăzi obiecte de studiu despre fascinația modernității pentru geniu și autenticitate.

“Protocoalele bătrânilor din Sion”- un fals politic de la începutul secolului al XX-lea

“Protocoalele bătrânilor din Sion” este un fals politic realizat în Rusia țaristă, în 1903, despre care se pretindea a fi planul secret al evreilor pentru dominația lumii – o mistificare modernă cu urmări politice și morale devastatoare.

Textul a fost publicat pentru prima dată în ziarul „Znamia„, care apărea la Sankt Petersburg, de către Pavel Crușeveanu, un jurnalist rus, de extrema-dreaptă, de origine română, colaborator cu o instituţie ţaristă de spionaj, care a decis publicarea acestui fals, ca diversiune, pentru a preîntâmpina o “revoluţie”.

Mult mai târziu, în 1921, ziarul “The Times”, din Marea Britanie, a publicat un material în care arăta că “Protocoalele bătrânilor din Sion” reprezenta, de fapt, un plagiat după un pamflet din secolul al XIX-lea, scris de un francmason socialist, din Belgia, dar care nu avea caracter antisemit.

Deși demonstrat ca fals încă din 1921, textul a fost folosit masiv în propaganda antisemită, inclusiv de naziști. Este unul dintre cele mai toxice falsuri din istorie, un exemplu al felului în care un text inventat poate ucide.

Biblioteca Fictivă – Autori inventați în literatură

Sunt, în “Biblioteca Fictivă”, şi documente, opere care nu sunt falsuri sau plagiate, dar aparţin unor scriitori “ inventaţi”. De exemplu, Thomas Chatterton (1752–1770), care s-a stins din viaţă la numai 18 ani, l-a creat pe poetul medieval fictiv Thomas Rowley, tânărul compunând poeme despre care spunea că le-a descoperit ca aparţinând Evului Mediu.

Născut intr-o familie săracă, dar foarte studios şi cu un talent excepţional pentru poezie, Thomas Chatterton a publicat încă de la vârsta de 11 ani, prezentând respectivele creaţii ca apartinând unui “poet medieval” (imaginar), pe nume Thomas Rowley (fiind convins că, altfel, nimeni nu i-ar fi acordat atenţie, având în vedere vârsta sa). Deşi s-a descoperit adevărul, poeziile sale au fost apreciate şi au avut influenţă semnificativă asupra unor mari poeţi romantici, precul Shelley, Coleridge, Keats etc.

Fernando Pessoa, unul dintre cei mai importanţi scriitori din literatura portugheză, deși nu a fost un falsificator, a publicat sub aproximativ 70 de alte nume, pe care nu le-a considerat “pseudonime”, ci le-a numit “ heteronime”, un termen inventat de el, pentru a scrie în stiluri diferite şi pentru a sublinia că fiecare are “o viaţă intelectuală independentă”, diferită de a scriitorului adevărat – un exemplu de “fals onest”, care transformă mistificarea în artă.

Romain Gary, romancier, regizor, aviator francez, din secolul trecut, a scris sub identitatea fictivă a tânărului scriitor Émile Ajar, câștigând de două ori “Premiul Goncourt” (deși regulamentul interzicea acest lucru – ca acelasi scriitor să concureze de mai multe ori, cu nume diferite).

Un echilibru fragil…

Astfel de exemple, precum cele menţionate anterior, de la manuscrisele antice, la “minciunile” politice moderne, arată că adevărul și falsul nu au fost niciodată nişte simpli “duşmani”, ci coexistă, se hrănesc reciproc, iar uneori un fals poate spune mai multe despre o persoană/ personalitate, despre un popor, o epocă sau o credință decât un document autentic. “Bibliotheca Fictiva” nu este, deci, o colecție de minciuni — ci o arhivă a dorinței umane de a da sens lumii prin “povești” care vor să fie crezute.

În spatele manuscriselor și edițiilor rare se află o istorie tulburătoare a modului în care omenirea a confundat, deliberat sau nu, adevărul cu povestea, este o ilustrare a fragilului echilibru dintre ceea ce vrem să fie adevărat și ceea ce este cu adevărat. În această bibliotecă, “minciuna” devine o oglindă a credinței, iar erorile savante se transformă în monumente ale dorinței umane de sens.

Falsul digital – noua “Bibliotecă Fictivă”

Dacă, în trecut, falsurile se scriau cu pana, cu stiloul, astăzi acestea se scriu cu algoritmi.
Trăim într-o epocă în care “Bibliotheca Fictiva” nu mai este o colecție muzeală, ci o rețea vie, globală și invizibilă – Internetul însuși. În mediul virtual, falsul a devenit instantaneu, replicabil și seducător, iar distincția dintre real și inventat s-a dizolvat în fluxul digital.

Un model generativ poate produce, în câteva secunde, un “document istoric” verosimil, un articol “științific”, o imagine a unui eveniment care nu s-a întâmplat niciodată – și totuși pare real. Aceste “creații”, deși “false”, urmează același mecanism psihologic ca falsurile vechi – ele se hrănesc din așteptările și credințele publicului. Dacă un text sau o imagine confirmă ceea ce vrem să fie adevărat, o acceptăm fără îndoială. Astfel, AI-ul este doar noul scrib al dorințelor noastre. Ceea ce el “inventează” nu este mai periculos decât credulitatea umană care-l alimentează.

Fake news – falsul ca instrument politic

Așa cum “Protocoalele bătrânilor din Sion”, prezente în “Biblioteca Fictivă”, au modelat propaganda secolului al XX-lea, tot așa fake news-ul modelează secolul XXI. Știrile false nu mai circulă în manuscrise, ci în feed-uri, dar scopul lor este același – să manipuleze emoția colectivă printr-o narațiune aparent autentică. Într-o lume saturată de informație, adevărul nu mai trebuie distrus – e suficient să fie “înecat” într-un ocean de versiuni alternative. De aceea, cultura digitală este o nouă “Bibliotheca Fictiva” – o bibliotecă fără pereți, unde fiecare utilizator este și autor, și cititor, și falsificator potențial.

Deepfakes și estetica falsului perfect

Falsurile vizuale –deepfakes – fotografii fabricate, clipuri video trucate, toate duc iluzia la perfecțiune. Ele depășesc falsul literar sau documentar prin forța imaginii, care întotdeauna a fost mai greu de contestat decât textul. Într-un clip video realist, un om poate fi făcut să spună ceea ce nu a spus niciodată. Este apogeul paradoxului “adevărul ca efect estetic”. Ceea ce convinge nu mai este realitatea, ci coerența vizuală. Într-un fel, deepfakes sunt moștenitorii direcți ai manuscriselor apocrife – ambele creează o lume posibilă, perfect adaptată credinței publicului.

De la fals ca impostură, la fals ca artă

Totuși, nu tot ceea ce este artificial este și periculos. Așa cum Ossian sau Romain Gary/ Émile Ajar au folosit ficțiunea pentru a explora adevărul uman, tot așa artiștii digitali contemporani folosesc inteligența artificială pentru a crea “falsuri “ estetice. În artă, falsul devine un gest de luciditate – o reflecție asupra realității însăși. O fotografie generată de AI, care pare autentică, dar nu este, ne obligă să reconsiderăm ce înseamnă “a fi martor”. Astfel, falsul digital are două faţete – una manipulatoare, alta revelatoare. Prima subminează adevărul, a doua îl interoghează.

Biblioteca Fictiva si epoca post-adevărului – o nouă eră a credinței fără autoritate

Se spune adesea că trăim în epoca post-adevărului. Dar poate că, mai corect, trăim într-o nouă eră a credinței fără autoritate – o lume în care fiecare își construiește propria versiune a realității. Așa cum oamenii Renașterii voiau să creadă în “Cronicile lui Annius”, noi vrem să credem în narațiunile din rețelele sociale. Nevoia de sens rămâne aceeași, doar mediul s-a schimbat. Ceea ce “Bibliotheca Fictiva” ne învață, privită din prezent, este că falsul nu dispare niciodată. El doar se reinventează, odată cu instrumentele noastre de comunicare.

De la pergament la pixel, de la cronica inventată la videoclipul trucat, falsul ne însoțește ca o umbră a spiritului uman. Nu este un accident al istoriei, ci o componentă esențială a unui anumit fel de “creativitate”. În fiecare fals se ascunde o dorință de a ordona haosul lumii, de a face vizibil ceea ce altfel ar rămâne de neînțeles.

Adevărata miză nu este să eradicăm falsurile, ci să învățăm să le citim. Să transformăm “Biblioteca Fictivă” într-o școală a discernământului, o carte a “minciunilor” din care se pot extrage adevăruri. Pentru că, la urma urmei, între textul apocrif și imaginea generată de AI există o continuitate secretă – amândouă vor să fie crezute și amândouă ne arată cât de adâncă este nevoia noastră de “poveste”.

De ce ne fascinează falsurile? Pentru că acestea ne dezvăluie o particularitate intrinsecă naturii umane şi o tensiune fundamentală a culturii – nevoia de a crede înainte de a verifica. În plus, adevărul și falsul nu se exclud, ci, mai degrabă, se reflectă reciproc, ca două oglinzi puse față în față.