Teatrul de papusi, marionetele din lemn, fildes sau ceramica, trase de fire sau de sarme, au aparut cu mii de ani in urma, in vechile civilizatii, din diverse parti ale lumii, avand un rol magico-religios. In functie de context, de convingerile religioase, de mentalitatea epocii, papusile destinate teatrului au fost admirate si laudate sau, dimpotriva, marginalizate, hulite, interzise. Dar nu au disparut. Dovezi ale existentei lor, inca din mileniul al II-lea i.Hr., exista in India, in Egipt, si ulterior, in Roma antica, in America de Sud (in cultura tolteca, dezvoltata, in primele secole d.Hr., pe teritoriul unde astazi se afla Mexicul) si in Africa.
In Birmania, in sud-estul Asiei continentale, se credea ca papusile Yokthe Thay, folosite in ritualuri, asociate unor formule magice, aveau darul de a vindeca. In Indonezia, locuitorii Toba Batak, din partea de nord a Sumatrei, isi creasera niste papusi sofisticate – “Si gale gale” – manevrabile printr-un sistem complicat de parghii, care le permiteau sa se miste si sa danseze intr-o maniera foarte convingatoare, ca si cum ar fi fost vii. Acestea aveau un rol esential in ritualurile funerare, pentru ca sufletul celui decedat sa se poata inalta in randul spiritelor stramosilor.
Nu numai deplasarea scenica a acestor papusi era foarte credibila, ci si expresia fetei, diverse mecanisme facand posibila miscarea pleoapelor si a gurii. Unele aveau, in dosul ochilor, bureti imbibati cu apa, care, puteau crea, atunci cand era nevoie, impresia ca plang. In Africa, marionetele aveau rol de coeziune sociala, in sensul ca erau un fel de mesageri privilegiati intre spiritul stramosilor, zei si oameni.
In ceremonialurile indienilor Hopis (Hopitu-shinumu – “poporul pasnic”), exista obiceiul identificarii unei papusi cu un nou-nascut. Se fabrica o marioneta, dupa care cel care o confectionase alegea o femeie care era desemnata drept ocrotitoarea (mama ritualica) a papusii. Pentru a-i da “viata”, femeia simula nasterea, ii spala parul, ca la nasterea unui adevarat Hopi, dupa care acesta era tratat ca un copil al tribului.
Teatrul japonez de papusi “bunraku”
In Japonia, multa vreme, papusile “kugutsumawashi” au fost considerate ca tinand exclusiv de zona profanului si de manifestarile vulgului, abia mai tarziu, in secolul al XVII-lea, teatrul de papusi “bunraku” devenind un mod de a transmite invataturile lui Budha. Marionetele “bunraku” erau de mari dimensiuni, fiecare fiind manevrata de cate trei oameni. Cei mai experimentati se ocupau de miscarea scenica a mainilor, iar incepatorii, de miscarea picioarelor. Papusarii erau si ei prezenti in scena, imbracati in costume negre (dupa ce, initial, stateau in spatele unor cortine, cu mainile ridicate, pentru a manevra sforile).
Costumele papusilor erau deosebite, in stilul traditional japonez, numai confectionarea perucilor, din par uman sau din par din coada de iac, constituind o arta in sine, iar impresia vizuala trebuia completata, la fel de convingator, de text si de muzica. Treptat, mesajul religios a fost inlocuit, teatrul de papusi japonez abordand si alte teme, precum scene istorice sau din viata cotidiana, in drame sau comedii de moravuri. Incepand cu 2003, teatrul japonez “bunraku” figureaza pe lista UNESCO a patrimoniului cultural imaterial al umanitatii.
Teatrul de papusi in Europa
Cele mai multe surse indica faptul ca romanii au introdus, in spatiul european, teatrul de papusi, in perioada de decadenta a Imperiului. Spre sfarsitul secolului al VII-lea, Conciliul (sobor al clerului catolic) de la Quincex a hotarat reprezentarea simbolica, prin imaginea papusilor, a vietii lui Hristos, modalitate care facilita apropierea oamenilor de invatatura crestina. S-a mers pana acolo incat, dupa cum afirma un istoric englez, intr-o manastire din Boxley (Anglia) putea fi vazut un crucifix cu chipul Sfintei Fecioare miscandu-se. De altfel, denumirea “marioneta” dateaza din Evul Mediu, fiind unul dintre diminutivele folosite pentru Fecioara Maria – Mariotte, Mariolle. Mai tarziu, cuvantul a ajuns sa desemneze orice papusa din lemn, sacra sau profana, chiar si pe acelea folosite de catre vrajitoare.
Sensul de “teatrul de papusi”, asemanator cu cel de astazi, apare pentru prima data in 1584, utilizat in opera “Serile”, a lui Guillaume Bouchet, un scriitor francez, mai cunoscut pentru arta sa de a imblanzi soimii de vanatoare.
La sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea, marionetele se bucura de o atentie deosebita din partea artistilor plastici, care le integreaza in “Teatrul de arta si actiune” al miscarii Bauhaus, curent care a revolutionat viziunea artistica a timpului, prin concepte indraznete, multe dintre ele negand total traditia. Spectatorii devin tot mai convinsi de frumusetea acestui gen de spectacol, acceptand total iluzia scenica indusa de marionetele care prindeau viata in mainile si cu vocea actorilor.
In timp, teatrul de papusi s-a dezvoltat constant, avand un impact imens asupra celor mici, dar si asupra spectatorilor maturi. Pentru acestia din urma, de un mare succes se bucura programele televizate in care marionetele caricaturizeaza personaje politice sau din lumea spectacolelor. Indiscutabil, cel mai cunoscut program TV de acest fel este Muppet Show, un serial americano-britanic, in 120 de episoade, a cate 24 de minute, creat de Jim Henson si difuzat incepand cu 1976.
Din anii ’90 al secolului al XX-lea, spectacolele in care, pe scena, apar simultan marionete, masti, actori, dansatori, deschid noi perspective acestei zone artistice. Mai mult, dupa anul 1996, marionetele electronice au fost experimentate la Teatrul Ubu, din Montreal (Canada), urmate, in 2002, de o versiune digitala.
In prezent, “capitala” mondiala a teatrului de papusi este orasul Charleville Mezieres (Franta), unde, la fiecare doi ani, timp de zece zile, are loc Festivalul Mondial al Teatrului de marionete, la care participa peste 30 de tari, reprezentate de peste 130 de trupe teatrale.
