Fizica teoretica ne-a adus ideea ca universul nostru nu este neaparat singurul care exista. Datele obtinute prin satelit de la WMAP, impreuna cu teoria stringurilor si ideea sa de hiperspatiu cu 11 dimensiuni, au produs conceptul de multiunivers, unde Big Bang-ul ar fi putut produce mai multe universuri diferite, in loc de un singur univers uniform. De curand, aceasta idee a castigat popularitate, prin urmare, era doar o chestiune de timp ca sa intrebe cineva cate universuri exista in multiunivers. Conform unor fizicieni, numarul de universuri ar putea fi enorm.
Andrei Linde si Vitaly Vanchurin de la Universitatea Stanford din California au facut cateva calcule, pornind de la ideea ca Big Bang-ul a fost, in esenta, un proces cuantic care a generat fluctuatii cuantice in stadiul universului timpuriu. Apoi, universul a trecut printr-o perioada de crestere rapida, numita inflatie, perioada in timpul careia aceste perturbatii au fost “inghetate”, creand diferite conditii initiale clasice in diverse parti ale cosmosului. Intrucat fiecare din aceste regiuni ar avea un set diferit de legi ale fizicii cu energie joasa, ele pot fi considerate niste universuri diferite.
Ulterior, Linde si Vanchurin au estimat cate universuri diferite ar fi putut aparea ca urmare a acestui efect. Raspunsul lor a fost ca acest numar trebuie sa fie proportional cu efectul care a cauzat perturbatiile in primul rand, un proces numit “inflatie rotationala lenta” – solutia pe care o gasise anterior Linde pentru a raspunde la problema bulelor de universuri care se ciocnesc la inceputul perioadei de inflatie. In acest model, inflatia a aparut dintr-un camp scalar, rotindu-se in jos pe un deal de energie potentiala. Atunci cand campul se roteste foarte incet in comparatie cu expansiunea universului, are loc inflatia, iar ciocnirile ajung sa fie foarte rare.
Numarul de universuri si perceptia observatorului
Utilizand toate acestea, Linde si Vanchurin au calculat ca numarul de universuri din multiunivers ar putea fi de cel putin 10^10^10^7, un numar care cu siguranta este enorm, asa cum l-au descris cei doi fizicieni. Prin urmare, urmatoarea intrebare este: cate universuri putem vedea de fapt? Linde si Vanchurin au spus ca au fost nevoiti sa invoce limita Bekenstein, unde proprietatile observatorului devin un factor important, din cauza unei limite a sumei de informatii care pot fi cuprinse in orice volum de spatiu dat si din cauza limitelor creierului uman.
Suma totala de informatii care pot fi absorbite de o singura persoana in timpul vietii sale este de aproximativ 10^16 biti. Deci, un creier uman tipic poate avea 10^10^16 configuratii, prin urmare, o persoana nu ar putea distinge un numar mai mare de universuri diferite decat acesta. Astfel, numarul total de posibilitati accesibile pentru orice observator este limitat nu numai de entropia de perturbatii ale masuratorilor produse de inflatie si de marimea orizontului cosmologic, ci si de gradul de libertate al unui observator.
Cei doi fizicieni au descoperit ca cea mai puternica limita a numarului de geometrii distincte la nivel local este determinata in mare parte de abilitatile noastre de a distinge intre universuri diferite si de a tine minte rezultatele. Poate deveni foarte important ca, atunci cand se analizeaza probabilitatea existentei unui univers de un anumit tip, sa se discute despre o pereche consistenta – universul si un observator care face ca restul universului sa fie “viu” si ca functia de unda a restului de univers sa fie dependenta de timp. Prin urmare, concluzia lor este ca limita nu depinde de proprietatile multiuniversului in sine, ci de proprietatile observatorului. Ei spera sa studieze in continuare acest concept, pentru a vedea daca aceasta probabilitate este proportionala cu entropia observabila a inflatiei.
