Dragobetele, celebrat pe data de 24 februarie, este o sărbătoare autohtonă, precreștină, consacrată începutului primăverii, când natura renaște, ursul iese din bârlog, păsările încep să își aranjeze cuibul și să se împerecheze.
În timp ce Dragobetele este adesea comparat cu Valentine’s Day, este important să înțelegem că aceste două sărbători provin din tradiții și culturi diferite. Dragobetele, cunoscut și ca cap de primăvară, marchează începutul primăverii în calendarul popular românesc. Este un moment pentru tineri și îndrăgostiți să celebreze dragostea și reînnoirea naturii, diferit de influențele occidentale.
În mitologia românească, Dragobetele este considerat și protectorul iubirii, o zeitate similară lui Eros (la grecii antici) sau lui Cupidon (la romani), o moștenire de pe vremea dacilor, fiu al Babei Dochia sau unul dintre ciobanii acesteia, pe nume Dragomir, descris de Romulus Vulcănescu, în Mitologia română, ca „un tânăr voinic, frumos și bun”, iar într-o legendă consemnată de folcloristul Simeon Florea Marian, în „Sărbătorile la români”, fiind prezentat ca jumătate om, jumătate înger, „un june frumos și nemuritor, care umblă în lume ca și Sântoaderii și Rusalele, dar pe care oamenii nu-l pot vedea, din cauză că lumea s-a spurcat cu sudalme și fărădelegi”.
În privința etimologiei numelui există nenumărate variante, cei mai mulți mitologi și lingviști punând în relație numele Dragobete cu termenul slav „drag”/„dragul” sau cu „dragu-bete” (ca în Oltenia), „bete” însemnând, în limbajul popular muntenesc, „mulțime”, cu „dragu-biti” (a fi drag, în slava veche) sau chiar cu „trago-pede” (în limba dacă – „trago” însemnând țap, „pede” – picioare), aceasta din urmă explicație făcând trimitere la o zeitate dacică al cărei nume s-a pierdut în negura timpului, dar care era sărbătorită în această perioadă.
Incertitudinea legată de originea acestui nume transpare și în nenumăratele variante pentru Dragobete, din diversele zone ale țării – Bragobete, Bragovete, Rogobete, Vobritenia – unele puse în relație cu sărbătoarea creștină Aflarea Capului Sfântului Ioan Botezătorul (23 februarie), numită, în slava veche, „Glavo-Obretenia”.
Deși Dragobetele (căruia i se mai spune și „Cap de primăvară”, „Sânt Ion de primăvară”, „Logodnicul păsărilor” etc.) este considerat corespondentul românesc al sărbătorii catolice Valentine’s Day (Ziua Sfântului Valentin), asocierea aceasta este oarecum forțată și, evident, tarzie, pentru că, în cadrul civilizației și spiritualității dacice, în această perioadă a anului, se celebra triumful luminii, al renașterii naturii, al fertilității, implicit al vieții omului și al iubirii, amintind, mai degrabă, de Sol Invictus (Soarele neînvins), pe care romanii îl sărbătoreau la 25 decembrie (dată peste care s-a suprapus sărbătoarea creștină a Nașterii Domnului).
Este adevărat, însă, că există și multe superstiții care fac referire la Dragobete ca zeitate a iubirii, în primul rând, de vreme ce, în mentalitatea populară, se afirma credința că „Dragobete e flăcău iubieț și umblă prin păduri după fetele și femeile care au lucrat în ziua de Dragobete. Le prinde și le face de râsul lumii, atunci când ele se duc după lemne, flori, bureți …” (Constantin Rădulescu-Codin, în lucrarea „Sărbătorile poporului cu obiceiurile, credințele și unele tradiții legate de ele”).
De asemenea, se spune că, în satul românesc arhaic, exista obiceiul ca, în ajunul sărbătorii, fetele să strângă ultimele urme de zăpadă (zăpada zânelor), să o topească și să păstreze apa pentru a se spăla cu ea de-a lungul anului, ca să fie frumoase sau să o folosească pentru descântece de dragoste.
În satele din Mehedinți, potrivit tradiției, în ziua de Dragobete, fetele se întorceau de la pădure în fugă, fiecare urmărită de câte un flăcău care îi era pe plac și, dacă tânăra era prinsă și sărutată, acest fapt era echivalentul unei logodne. Dacă se întâmpla ca o femeie măritată să atingă, în această zi, un bărbat dintr-un alt sat, acesta era semn că va rămâne îndrăgostită de el tot anul.
Din nefericire, astăzi, fie că este vorba de Valentine’s Day sau de Dragobete, cam totul se reduce la o „celebrare” cu un puternic accent comercial, fără ca cineva să își mai pună problema reactualizării mitului prin vreun gest ritualic.
Sărbătorirea Dragobetelui este mai mult decât un act de tradiție; este o reafirmare a valorilor culturale românești și a unicității noastre în context global. Prin păstrarea și celebrarea acestor tradiții, ne menținem legătura cu rădăcinile și identitatea noastră culturală. Cum este corect: „niciun” sau „nici un”?
