În 200 de ani de folosință, ghilotina a fost responsabilă pentru decapitarea a zeci de mii de oameni, de la oameni de rând și revoluționari și până la regi și regine. Ghilotina a fost mai mult decât un instrument de execuție, ea a fost un simbol al Revoluției Franceze.
Chiar dacă numele de ghilotină datează din anii 1790 și din timpul Revoluției Franceze, instrumente de execuție similare existau de secole. Un instrument pentru tăierea capului numit „planke” fusese folosit în Germania și Flandra în Evul Mediu, iar în Anglia exista un instrument asemănător numit „Halifax Gibbet” ce se pare că ar fi fost folosit încâ din perioada antică.
Ghilotina franceză cel mai probabil a fost inspirată de două dispozitive anterioare. În perioada renascentistă în Italia era folosit un dispozitiv numit „mannaia”, iar în Scoția „fecioara scoțiană”, ce fusese responsabilă pentru moartea a câteva sute de oameni între secolele al XVI-lea și al XVIII-lea. Dovezile ne arată că ghilotine primitive erau folosite în Franța cu mult înaintea Revoluției Franceze.
Inițial, a fost dezvoltată ca o metodă mai umană de execuție, din moment ce decapitarea cu sabia sau securea era făcută cu instrumente cu lama tocită ce provocau multă suferință înaintea inevitabilului deces.
Doctorul Joseph-Ignace Guillotin a fost cel care a propus guvernului francez adoptarea unei metode de execuție mai blânde și a ajutat la dezvoltarea primului prototip al ghilotinei. Primul prototip a fost proiectat de către doctorul francez Antoin Louis și construit de către un producător german de clavecin numit Tobias Schmidt.
Este important de menționat că doctorul era împotriva pedepsei capitale. Acesta a încercat să se distanțeze de ghilotină în timpul isteriei din anii 1790; era deja prea târziu, numele său fiind asociat pentru totdeauna cu instrumentul de execuție. La începutul secolului al XIX-lea, familia sa a petiționat guvernului francez schimbarea numelui, dar fără nici un succes.
În timpul terorii de la mijlocul anilor 1790, mii de inamici ai Revoluției Franceze au fost ghilotinați. În scurt timp, execuțiile deveniseră atracții publice; oamenii se înghesuiau în Piața Revoluției din Paris pentru a se amuza. Spectatorii puteau cumpăra suveniruri, puteau citi lista cu numele celor ce urmau a fi executați și chiar puteau mânca într-un restaurant din apropiere numit „Cabaret de la Guillotine”.
Mai mult decât atât, copiii se jucau cu miniaturi funcționale ale ghilotinei cu care tăiau capul păpușilor sau al unor rozătoare. Unele orașe le-au interzis de teama că ar fi reprezentat o influență negativă asupra copiilor. Chiar dacă fascinația pentru ghilotină s-a diminuat la sfârșitul secolului al XVIII-lea, decapitările publice au continuat în Franța până în 1939.
Odată cu creșterea faimei ghilotinei, la fel creștea și cea a celor care o foloseau. Călăii își câștigaseră o mare notorietate în timpul Revoluției Franceze, atunci când erau evaluați în funcție de cât de repede și precis puteau orchestra mai multe decapitări. Oamenii le scandau numele în stradă, iar hainele îmbrăcate de aceștia inspirau multe tendințe în modă.
Mai multe generații ale familiei Sanson fuseseră călăi de stat între anii 1792 și 1847, fiind responsabili pentru decapitarea lui Ludovic al XVI-lea și a Mariei Antoinette, printre mulți alții. În secolele al XIX-lea și al XX-lea, călăi au fost Louis și Anatole Deibler. Oamenii erau atât de fascinați de ei încât își tatuau pe corp sloganuri sumbre cu numele călăilor.
Chiar dacă este greu de crezut, oamenii de știință au efectuat studii macabre pe capetele celor decapitați. Chiar de la începuturile utilizării sale existau speculații în legătură cu ce se întâmplă cu capul după ce este tăiat (dacă rămânea conștient sau nu). Dezbaterile au atins un punct culminant în 1793, atunci când asistentul unui călău a pălmuit capul tăiat al unei victime pentru a vedea dacă este conștient. De-a lungul timpului, nenumărați doctori și oameni de știință au realizat mai multe teste macabre pentru a vedea dacă poate fi readus la viață și făcut să vorbească. Experimentele au luat sfârșit în secolul al XX-lea atunci când studiile pe șobolani au arătat că activitatea cerebrală poate continua aproximativ 4 secunde după decapitare.
Chiar dacă ghilotina este asociată în mod automat cu revoluționarii francezi, aceasta a fost responsabilă pentru tot la fel de mulți morți și în Germania în timpul celui de-al treilea Reich. Adolf Hitler a transformat ghilotinarea în metodă de execuție de stat în timpul anilor 1930 și a ordonat ca 20 de ghilotine să fie amplasate în marile orașe germane. Conform înregistrărilor naziste, ghilotina a fost utilizată pentru a executa undeva la 16.500 de oameni între anii 1933 și 1945, mulți dintre ei fiind luptători ai rezistenței sau disidenți politici.
Ghilotina a rămas o metodă de stat pentru execuție până în secolul al XX-lea. Ultima persoană care a fost ghilotinată este criminalul Hamida Djandoubi, aceasta fiind executat în 1977. Chiar și așa, ghilotina a dispărut abia în 1981, când Franța a hotărât abolirea pedepsei capitale.
