(În continuarea părţilor I, a II-a şi a III-a.)
Ziua a IV-a: Poiana Mare – Crovul Mare – Foeroaga Tâmna – Valea Cernei – satul Scărişoara – satul Ineleţ – Valea Cernei – Băile Herculane
Duminică, 11.05.2014, deşi se stabilise trezirea la 06:15, pentru a vedea răsăritul, eu nu am putut deschide ochii mai devreme de ora 08:00. Când am ieşit din cort, Soarele, harnic, începuse să încălzească aerul. După ce am mâncat, chiar dacă nu prea ne înduram să părăsim frumosul loc de campare, am strâns corturile şi ne-am făcut rucsacurile, asigurându-ne că, din greşeală, nu luăm cu noi vreo viperă, schimbându-i domiciliul. La ora 10:00, am pornit spre Crovul Mare, străbătând Poiana Mare. Cu toate că am repetat în sens invers o mică parte a traseului din ziua anterioară, pentru că am trecut pe acolo la ore diferite, când direcţia razelor Soarelui era alta, peisajul părea diferit, schimbarea cea mai vizibilă fiind dată de umbre. Astfel, sâmbătă, la amiază, când Soarele era la zenit, fagii din Crovul Mare aveau umbra scurtă, ca o fustiţă tutu de jur-împrejurul bazei trunchiului. Duminică, la ora dimineţii, aceiaşi fagi aveau o umbră lungă, îndreptată spre vest. Înainte de a coborî în Crovul Mare, cum stăteam la înălţimea şeii dintre acesta şi Poiana Mare, am admirat pentru ultima oară crovurile, frumos aşezate în şir indian.
Din Crovul Mare am cotit dreapta, urmând marcajul cruce roşie ce trece prin Foeroaga Tâmna, un sector de chei sălbatice, înguste, abrupte şi frumoase. Şerpuind, poteca ne-a purtat printre versanţii impunători ai acestei văi seci. Cu puţină imaginaţie, pe pereţii de stâncă se puteau descoperi mai multe personaje pietrificate, cum ar fi un bărbat cu chipul crispat, ce avea un măr al lui Adam foarte proeminent. Apropiindu-ne de partea inferioară a foeroagei, prin despicătura zidurilor ni s-a arătat vecinul de vizavi, masivul Cernei, cu vârful Vlaşcu, sub formă de trapez, dar şi biserica şi cimitirul din Scărişoara, precum şi alte case care alcătuiesc acest cătun, unde urma să ajungem şi noi.
La şaizeci de minute după ce am intrat în chei, am ieşit la baza lor, într-o poiană (ora 11:40). Pe lângă iarba verde şi suculentă, de te făcea să-ţi pară rău că nu eşti ierbivor, aici se aflau câteva căpiţe, precum şi un sălaş de vară, cu un petic de pământ alături, arat şi cultivat cu cartofi, semn că ne aflam pe proprietatea cuiva. După ce am aruncat o privire spre abruptul crovurilor, cu despicătura Tâmnei pe unde tocmai coborâsem, am urmat poteca spre dreapta, după câţiva metri oprindu-ne pentru un scurt popas sub un fag, unde Melinda a găsit rodul pământului. Cercetând planta, care are în componenţa sa anumite părţi ce sunt atribuite viţei-de-vie, grâului, meiului, orzului şi porumbului, Alina a ajuns la concluzia că în anul respectiv vom avea o recoltă slabă. Revigoraţi de umbra copacului, ne-am continuat drumul, în scurt timp afundându-ne într-o pădure.
Ne-am intersectat cu poteca care duce spre Vârful lui Stan (prin Foeroaga Beletina, marcaj TA), după care am ajuns la un izvor amenajat, dotat cu jgheab de lemn. Timidă poate, apa acestuia a ales să-şi continue drumul pe sub pământ. Continuând coborârea printre copaci, ferigi, pietre şi bolovani, în compania plăcută a răcorii pădurii, am dat de un al doilea izvor, de asemenea amenajat, şi apa acestuia dipărând sub pământ. Lăsam în urma noastră, în dreapta sau în stânga, cărări care duceau spre sălaşe şi fâneţe. Ciripitul păsărilor şi al puilor lor, dar şi talăngile oilor animau biotopul pe care-l străbăteam. La un moment dat, acestor sunete li s-au alăturat şi clipoceala apei curgătoare care a hotărât să părăsească cursul subteran. Era veselă, ştiind că, în curând, se va contopi cu râul Cerna. La ora 13:00, am părăsit pădurea, ieşind în apropierea kilometrului 19 al DN67D, ce leagă Băile Herculane de Baia de Aramă. O săgeată de lemn, prinsă de un copac, pe care scria „Foeroaga Tâmnei”, şi diferite marcaje, printre care şi CR, desenate pe capul podului pe sub care trecea râul din pădure, pentru a se întâlni cu Cerna, indicau intrarea în traseul pe care noi tocmai îl terminasem. De aici, am pornit spre stânga (către Băile Herculane), pe marginea şoşelei, alături de râul Cerna, pe a cărui vale ne aflam, având în stânga Munţii Mehedinţi, pe potecile cărora am umblat timp de două zile, şi în dreapta Munţii Cernei, pe ale căror cărări urma să mergem curând, preţ de câteva ore.
După doi kilometri urâţi, parcurşi pe asfalt, am ajuns în dreptul unei staţii de autobuz. În refugiul de lemn, nu am găsit oameni în aşteptare, ci multe gunoaie. Lângă acesta, se afla o băncuţă, iar pe trunchiul unui copac a fost pusă o cruce. Aceasta din urmă era şi pe post de indicator, bucata de lemn orizontală, pe lângă îndemnul „Slavă lui Iisus!”, având trasată o săgeată spre dreapta, deasupra căreia era scris „Sfânta Biserică Ineleţ”. Pentru că acolo voiam să ajungem, ne-am conformat, coborând poteca care duce spre malul stâng al Cernei. Pe o bucată de lemn prinsă de un alt copac, era scrisă rugăciunea „Tatăl nostru”. Ora 13:40 ne-a găsit traversând Cerna pe un podeţ, trecând în împărăţia Munţilor Cernei care ar putea fi numiţi şi comuna Cornereva, fiind împânziţi de cele patruzeci de sate şi cătune care o compun. Pentru că este o localitate de munte, condiţiile naturale au făcut ca densitatea populaţiei să fie foarte scăzută, existând chiar suprafeţe întinse nelocuite. Poţi să mergi şi treizeci de minute ca să ajungi de la o casă la alta. În 2011, populaţia comunei era de 3143 de locuitori, tendinţa fiind de scădere, tot mai multe familii tinere mutându-se în oraşele aropiate, în căutarea unui trai mai uşor. În Cornereva, care este cea mai mare comună din România, sunt cătune cu 3-5 gospodării, în care nu există curent sau apă curentă, iar drumurile sunt înlocuite de poteci, locuitorii lor neavând maşini şi nici măcar căruţe. Doar cei mai înstăriţi şi-au procurat generatoare electrice, iar cei pricepuţi au construit mori de apă. Aici, la 1000 m altitudine, timpul avansează mai greu, încât secolul al XXI-lea a rămas cu mult în urmă. „O să-mi placă aici, departe de civilizaţie”, mi-am spus.
Ajungând pe malul drept al râului Cerna, la poalele înverzite ale munţilor omonimi, am continuat spre dreapta, iar la scurt timp am ajuns la casa lui Ghiţuică. Părăsită, acum se află în stare de ruină, deşi, la vremea ei a fost o construcţie solidă, cu pereţi groşi, din piatră. Am urmat cărarea prin dreapta ei, urcând destul de abrupt spre un perete de stâncă unde se afla acel ceva la care eu visam de mult timp. Câtă nerăbdare! Dar parcă nu mă înduram să nu mă opresc din când în când şi să nu mă uit în urmă, spre gazda noastră din ultimele două zile, Munţii Mehedinţi, cu ale sale abrupturi frumoase. Mai jos, printre fagi, râul Cerna fugea la vale, făcându-i în ciudă drumului condamnat la imobilizare.
Revenind la traseul nostru, din loc în loc, pe copacii care mărgineau poteca, alte plăcuţe de lemn, cu mesaje religioase, te îndemnau la scurte popasuri ca să le citeşti. Îndeplineau, inclusiv, rolul de marcaj turistic, conducându-i pe drumeţi la Biserica Ineleţ-Scărişoara. Fraza „Binecuvântaţi să fiţi voi cei ce urcaţi pe acest munte şi să nu uitaţi că Dumnezeu este cu voi în fiecare clipă” m-a pus pe gânduri. Hmm, cumva ne aşteptă ceva rău, iar prin acest mesaj se dorea încurajarea noastră: orice s-ar întâmpla, totul va fi bine? Şi cum cugetam eu, m-am trezit la baza zidului de stâncă mult aşteptat (ora 14:00). Acest loc, numit „La Cârlige”, este o scurtătură folosită de localnicii cătunelor Scărişoara şi Ineleţ, în drumul lor spre sau dinspre Valea Cernei. O modalitate primitivă de a ajunge la civilizaţie. Indiferent de situaţie, „pe cât sui, pe-atât cobori”, vorba cântecului „Scările”, a lui Emilian Onciu, pasajul fiind amenajat prin anii ’70 cu scări din lemn de salcâm, menite să uşureze accesul. La picioarele mele, se ridicau patru segmente de scări, prinse de stâncă, în unghiuri diferite, respectând configuraţia acesteia. La prima vedere nu păreau prea sigure. Amintindu-mi mesajul mai sus pomenit, m-am întrebat dacă nu cumva este binecuvântarea dinaintea sfârşitului?! Dar nu avea cum, era doar o exagerare de-a mea. Aceste trepte de lemn sunt sigure, fiind urcate şi coborâte de copii, dar şi de bătrâni care cară desagi mai grei decât rucsacul meu. Mai târziu am aflat că primul şi ultimul accident petrecut aici, soldat cu moartea unei femei, s-a produs acum treizeci de ani. Şi cu entuziasm le-am urcat, având impresia că mă vor duce spre cer. Nu am ajuns acolo, dar eram cu câţiva metri mai aproape de el. Iuhuu, de când îmi doream să folosesc aceste scări. Încă o dorinţă îndeplinită.
După scări, poteca, accesorizată cu multe flori pe margini, a continuat ascensiunea, scoţându-ne într-un loc amenajat cu o băncuţă. Am urmat cărarea spre dreapta, după cum eram sfătuiţi pe o nouă bucată de lemn. După nici zece minute, am sosit într-o poiană unde păşteau două vaci şi un viţel, talăngile lor auzindu-se de la depărtare, iar un alt loc de popas ne aştepta cu copacul făcător de umbră, plăcuţa cu rugăciunea „Tatăl nostru”, precum şi masa şi banca din lemn. Am străbătut pajiştea spre partea sa superioară, am trecut pe lângă ruinele unei construcţii, iar la o bifurcaţie am luat-o spre dreapta, ajungând la marginea unei păduri în care am intrat printr-o poartă. Lângă o bancă, un locuitor al acestui făget tânăr a venit să ne salute. Era o veveriţă. Poteca ne-a scos deasupra pădurii, mergând pentru scurt timp pe marginea superioară a acesteia, după care în sus, lăsând-o în urmă. Vârfurile fagilor se continuau cu alte vârfuri…de calcar, aparţinând muntelui vecin. Urcam, „cărând” în spate Munţii Mehedinţi. Mă tot opream pentru a admira colosul de calcar şi casele răzleţe care-mi ieşeau în raza vizuală, invidiindu-i pe cei care locuiau în ele.
Era foarte cald, aşa că m-am aşezat la umbra unui copac, pe a cărui trunchi crescuse un fel de ciupercă (Laetiporus). Nerăbdarea de a descoperi ce avea să ne mai ofere traseul, m-a făcut să mă ridic repede şi să avansez. Am ajuns la un punct de belvedere şi de popas, o masă si două bănci fiind amplasate aici, în vecinătatea unei troiţe (ora 15:00). O şăpârlă făcea baie de soare. Dacă n-am întâlnit nicio viperă, m-am mulţumit şi cu o rudă de-a sa. De la stânga la dreapta, am văzut o parte din creasta Cernei, cu Vârful Vlaşcu în prim-plan, cătunul Ţaţu (aflat deasupra Văii Iuţii), străbătut de un drum, Munţii Godeanu cu a lor zăpadă, geanţurile Cernei, dar şi Munţii Mehedinţi, cu Vârful lui Stan şi abruptul crovurilor, cu cele două foeroage (Beletina şi Tâmna). Cucul ne încânta, iar vântul adia uşor. Tare mult mi-a plăcut acest loc. L-aş fi luat acasă, în Bucureşti, ca să am unde să mă refugiez de oameni, gălăgie, poluare. Mă şi vedeam citind pe una dintre bănci. Dar nu cred că i-ar fi plăcut schimbarea de loc, aşa că l-am lăsat acolo.
A urmat o pajişte împrejmuită cu gard, accesul făcându-se printr-o poartă. Într-un colţ, se vedea şi o casă cu două terenuri arate alături. Un nuc ne-a îmbiat să facem o nouă oprire. Sub coroana-i mare leneveau doi căţei. După câteva minute, împreună cu patrupedele, am pornit spre Biserica Ineleţ-Scărişoara care se afla la câţiva paşi de noi. Am găsit-o închisă (ora 15:40). Am remarcat un stâlp, în vârful căruia se aflau un panou fotovoltaic şi două becuri. În spatele micului lăcaş de cult, se întinde un cimitir. Cu siguranţă, cei îngropaţi aici şi-au găsit liniştea veşnică. Abrupturile mehedinţene păreau că veghează la căpătâiul lor. În faţa unor morminte, printre tufe de liliac, au fost aşezate băncuţe de lemn, pentru ca cei care au pierdut pe cineva drag să poate să se reculeagă acolo.
Fiindu-ne foame, am „pus” masa lângă Biserică, hrănind şi căţeii. Când am terminat de mâncat, pe lângă noi a trecut un localnic, pe nume Muţi Nicolae (42 de ani). Purta opinci confecţionate din cauciuc. Intrând în vorbă cu el, s-a aşezat lângă noi, aprinzându-şi o ţigară. Este tatăl a doi băieţi, unul de cinsprezece ani, care învaţă la Mehadia, locuind cu mama bărbatului (58 de ani), şi un al doilea de douăzeci şi unu de ani, căsătorit şi stabilit la casa lui. Ne spunea că a fost în vizită la Avrămică, consilier la primărie. De la el am aflat că lăcaşul de cult a fost ridicat prin anii 1966-1967, în 1968 fiind îngropat primul mort în cimitir. De doi ani, un preot din Caransebeş vine o dată la două săptâmâni pentru a sluji. Iar poştaşul aduce corespondenţa o dată pe lună.
La ora 16:50, ne-am urnit din loc, luând-o pe poteca din stânga (cum stăteam cu faţa spre Biserică), în cinsprezece minute ajungând la căminul cultural şi la şcoala cu clasele I-IV din Ineleţ. Pe faţada căminului cultural, erau lipite patru afişe electorale, aflându-ne în preajma alegerilor europarlamentare. În ajun de Florii, unitatea de învăţământ care datează din anul 1966, a fost dotată cu panouri fotovoltaice, pentru ca elevi să poată studia la lumina becului atunci când este nevoie, dar şi cu calculatoare. De toate acestea nu s-a ocupat femeia de pe afiş sau alţi oameni ai Statului, ci o mână de voluntari, cu sprijinul unor sponsori. De la înălţimea ferestrei, nu am putut să văd cum arată în interior, dar, sărind, am observat vederea pe care o oferă geamul din spate: Munţii Mehedinţi. Să tot înveţi într-un astfel de cadru.
Lăsând în urmă cele două construcţii, poteca ne-a dus în curtea gospodăriei familiei domnului Avrămică. Casa de locuit, multele anexe, stupăria şi ordinea trădau faptul că aparţine unor oamenii harnici. Am dat bineţe, Alina întrebând pe unde să o luăm. Domnul Avrămică ne-a răspuns că trebuie să ocolim curtea prin dreapta. „Dar haide-ţi să vă odihniţi puţin”, ne-a spus, noi acceptând, fiind dornici să stăm de vorbă cu oameni de-ai locului. Ne-am aşezat la o masă, sub o boltă de viţă-de-vie, alături de soţia şi de mama acestuia, respectiv doamna Elena şi tanti Icoana (ce nume neobişnuit şi frumos). De jur-împrejurul nostru erau multe ghivece cu flori, iar dintr-un perete de piatră atârnau alte plante, printre care şi priboi. De după un gard, un cocoş pitic se tot agita, dorind să fie băgat în seamă. Dispărând pentru puţin timp, domnul Avrămică a revenit, aducând câteva pahare şi o sticlă pe care scria Ranchwood. Ne-a cinstit cu licoarea conţinută de acea sticlă. Nu era whiskey, ci ţuică, producţie proprie, despre care ne-a povestit că un francez, care i-a trecut pragul cândva, se ţinea ne nas ca să o poată bea. Ce-i drept, era foarte tare. Oamenii se plângeau că anul acesta producţia de fructe va fi slabă, pomii fructiferi având rod puţin datorită frigului din perioada primăverii. Ionel a întrebat dacă ţuica este de prune, bărbatul răspunzând că este „de secară”, după câteva secunde adăugând „se cară pe gât”. După un timp, Ionel, dorind să continue jocul, a întrebat: „La voi, mortul se îngroapă cu popă?”. Gazda a zis că da, Ionel continuând: “La noi, popa se lasă la mal”. Astfel, scorul a devenit 1-1.
Domnul Avrămică se întorsese recent dintr-o deplasare în Serbia, povestindu-ne experienţa trăită. Peste câteva zile, urma să primească vizita unui grup de treizeci de sârbi şi a unui alt grup format din patruzeci de profesori din toată România, pentru aceste ocazii pregătind o masă cu bănci lângă şcoală. Ne spunea că se zbate să realizeze un drum, în colaborare cu parteneri sârbi, Parcul Naţional Domogled-Valea Cernei şi primăria din Cornereva, sperând că acest pas spre civilizaţie va duce la popularea zonei, în prezent cătunele situate pe partea dinspre Cerna (Cracul Mare, Ineleţ, Scărişoara, Ţaţu, Gura Iuţii) având doar 133 de locuitori. Ne-a mai zis că la şcoală învaţă trei copii (două fete şi un băiat), toţi în clasa întâi, fiind posibil ca lor să li se alăture un al patrulea elev. Se mândrea cu faptul că, de-a lungul anilor, de pe băncile acestei unităţi de învăţământ gimnazial au ieşit copii care mai târziu au devenit oameni realizaţi, dând exemplul unui colonel de aviaţie.
Am mai fi stat noi la poveşti, dar pentru că se făcuse târziu (ora 18:00) şi pentru că, vorba aia, călătorului îi şade bine cu drumul, ne-am luat la revedere de la aceşti oameni primitori şi sociabili. Am ocolit casa prin dreapta. Am trecut pe lângă o altă locuinţă, un căţel ameninţându-ne pe limba lui ca nu cumva să îndrăznim să ne apropiem de ea, după nici cinci minute ajungând la o masă cu bancă. În urma noastră, se vedea şcoala, situată într-un spaţiu minunat. Bătrânele geanţuri au supravegheat multe generaţii de copii, în timpul recreaţiilor petrecute afară. Foarte mult mi-ar plăcea să locuiesc aici, în condiţiile actuale, fără drum sau curent electric. Lângă o pădure, mi-aş cumpăra un teren mare, pe suprafaţa căruia să curgă un râu. Musai să aibă privelişte frumoasă. Şi mi-aş construi o casă mică, cu prispă şi cu o singură cameră care să fie şi sufragerie şi bucatarie şi dormitor. Şi aş creşte găini, căţei şi vreo trei capre, ca din laptele lor să-mi fac brânză. Aş preda la şcoala din Ineleţ, iar în timpul liber aş cutreiera pădurea ca să găsesc ciperci şi alte produse din care să-mi fac mâncare şi ceaiuri, aş citi, broda şi tricota, şi aş asculta poveştile de viaţă ale bătrânilor. Sunt de părere că dacă s-ar face drum aici, tot farmecul şi liniştea locurilor acestora ar dispărea. Poate că pentru oamenii de aici acest farmec este un chin, dar eu, născută şi crescută într-un oraş mare, aş da cu bucurie civilizaţia pe ceea ce au ei.
Într-o altă gospodărie, pe lângă care ne-a purtat poteca, Ionel a observat o morişcă de vânt. Vrând să-i afle mecanismul de funcţionare, s-a apropiat, intrând în vorbă cu proprietarul casei. Acesta era bucuros că avea vecini, în apropiere mutându-se o familie venită tocmai din Călăraşi. Apoi, ne-am întâlnit cu Simion, un bărbat ce mergea călare pe un cal. Veneau din Medved, străbătând cale lungă şi anevoioasă. Calul, încărcat cu desagi, avea un strat gros de spumă albă pe spate. Când poteca s-a bifurcat, noi am luat-o spre stânga, în jos, pe marcaj punct galben. De aici, a urmat o porţiune care se suprapune cu partea finală a traseului făcut în Munţii Cernei, coborând din Cracul Mare. Am revăzut pădurea pe care atunci am găsit-o fumegând şi ne-am răcorit la izvorul amenajat. Aproape de podul peste Cerna, ne-am întâlnit cu domnul Stoian şi soţia acestuia, aflând că sunt naşii de cununie ai domnului Avrămică. Împreună cu nepoţica Niculina urcau la „casa de sus”. Pentru că era singurul copil pe care l-am întâlnit în aceste locuri, i-am dat toate dulciurile care ne mai rămăseseră. I-am lăsat să-şi vadă de drum, noi continuând să coborâm.
La ora 20:00, treceam podul peste Cerna, ieşind la DN67D. Ne-am pomenit cu domnul Stoian lângă noi. Se întorsese expres din drum, oferindu-se să ne ducă cu maşina până la Motel Dumbrava. Avea o a doua casă de partea cealaltă a drumului, vizavi de pod. Casa de sus aparţinea de comuna Cornereva (jud. Caraş-Severin), iar cea de jos, de comuna Isverna (judeţul Mehedinţi). Aflând că are brânză de capră de vânzare, Alina a vrut să cumpere, amândouă mergând spre casa domnului Stoian, alături de acesta. Am primit brânza, ne-am suit în maşină, i-am luat şi pe ceilalţi, coborând la motel (20:50). Să-i dea Dumnezeu sănătate! Ne-a scutit de 2 km de mers pe jos, pe asfalt. Am mâncat, cei de la motel lăsându-ne să folosim o masă de pe terasă, apoi ne-am suit în maşina lui Ştefan, pornind spre Băile Herculane. De după peretele de stâncă de deasupra unităţii de cazare se vedea o lumină puternică. Mă aşteptam să apară un elicopter cu farurile aprins, chiar daca nu se auzea niciun zgomot. Când colo, ţop, a apărut Luna. Era aproape plină şi foarte luminoasă.
Pentru că timpul ne-a permis şi pentru că meritam, am oprit la cloacă, chiar dacă nu aveam costume de baie şi prosoape la noi. Speram să nu fie lume prea multă, dar nu a fost aşa. Cele două bazine erau pline. Băieţii nu au stat pe gânduri, intrând în „cădiţa” din dreapta, unde era apă mai multă. După câteva ezitări, ne-am făcut şi noi, fetele, curaj, intrând în bazinul din stânga. Vai, ce bine a fost! Chiar dacă nu mirosea tocmai plăcut, datorită sulfului, apa fierbinte (58ºC) a fost o binecuvântare pentru picioarele noastre. Toate bune şi frumoase până când, lângă noi, s-au aşezat două doamne care-şi aprindeau ţigară după ţigară, chiştoacele aruncându-le peste cap, direct în râul Cerna. Să-mi fie cu iertare, dar eu voiam să respir aerul curat cu care se laudă staţiunea Băile Herculane, cu cea mai mare ionizare negativă din ţară, specifică înălţimilor de peste 2000 m (chiar dacă ne aflam la 160 m altitudine), nu fumul de ţigară al celor două. Aproape fierţi, am decis să ieşim. A trebuit să improvizăm nişte paravane, ca să ne putem schimba „castumele de baie” ude, cu altele uscate. Tratamentul balnear de la cloacă a fost o experienţă foarte interesantă.
Ajunşi la Gara Herculane, ne-am despărţit de Ştefan, el îndreptându-se spre Sibiu. Noi am luat trenul de la ora 01:00, direcţia Bucureşti. Din neatenţie, beţele de trekking ale lui Ionel au rămas în sala de aşteptare – găsitorul sperăm că nu le foloseşte ca araci pentru roşii. Nu ştiu când au trecut cele şase ore cât a durat drumul, dormind în tot acest timp, abia spre destinaţie fiind trezită de cineva care avea bilet cu numărul scaunului pe care mă aşezasem. La ora 07.30, ajunşi în Bucureşti, Ionel şi Alina s-au dus direct la serviciu, Melinda a luat microbuzul spre Târgovişte, iar eu am pornit spre casă, pentru o nouă rundă de somn.
Sfârşit!
