Celţii au dominat partea de vest a Europei pentru aproape 1000 de ani şi au reprezentat o forţă majoră ce se împânzea în multe ţări. Războinicii lor erau cunoscuţi pentru faptul că, în luptă, armura nu conta pentru ei. Celţii şi-au dus existenţa într-o manieră destul de simplă, în măsura în care nu aveau o civilizaţie la fel de avansată precum cea a romanilor sau a grecilor.
Aceştia au trăit în mare parte în mediul rural şi nu au depus eforturi pentru construcţia unor oraşe mari, cu toate că reprezentau grupul dominant în epoca fierului, înainte ca Imperiul Roman şi Grecia să devină forţe serioase.
Pentru sute de ani războinicii celţi au reprezentat un coşmar şi chintesenţa războinicului barbar pentru cei din zona Mediteranei. Prin înfăţişarea lor, prin obiceiuri, prin caracterul şi temperamentul lor au lăsat o impresie puternică asupra lumii antice. În viziunea autorilor antici aceştia erau impunători (asta poate că erau mai înalţi cu un cap decât ei) şi trezeau sentimente de teamă.
Se spune că războinicii celţi şi-au îmbunătăţit aspectul prin pictarea corpului cu modele albastre. Părul obişnuiau să şi-l ţină foarte îngrijit; îl spălau mereu şi îl pieptănau peste cap până ajungea să semene cu coama unui cal. Felul în care îşi aranjau părul combinat cu modelele colorate de pe corp le crea o imagine vizuală puternică şi imediat recunoscută pe câmpul de luptă.
În condiţiile în care cele mai multe relatări despre ei le avem de la autori latini, este de înţeles lipsa de obiectivitate în unele situaţii. Aceştia au exagerat intenţionat aspectul fizic şi obiceiurile războinicilor.
Unele din aceste relatări denigratoare le întâlnim în scrierile lui Diodor din Sicilia. Autorul povesteşte despre aspecte ale vieţii celţilor care nu au putut fi atestate nici arheologic şi nici de alţi autori antici. El spune despre celţii din zona Irlandei că ar fi consumat carne de om şi că aduceau jertfe umane zeilor.
Cu toate acestea, în viziunea tuturor celorlalte popoare, războinicii celţi erau respectaţi pentru lipsa fricii pe câmpul de luptă şi pentru că erau oameni foarte curaţi şi îngrijiţi.
În luptele lor, celţii foloseau o gamă variată de materiale pentru confecţionarea armelor iar în cazul armelor de metal era preferată o combinaţie de bronz cu fier. Pe tot parcursul epocii fierului celţii au fost prezenţi şi renumiţi pentru măiestria cu care îşi lucrau elementele metalice ale armelor. În acest sens s-au găsit în Ţara Galilor arme metalice datând din anul 750 Î.Hr.
Cele mai des folosite arme erau săbiile şi suliţele, iar ca element defensiv scuturile. Chiar dacă de cele mai multe ori luptau fără nici un fel de protecţie, liderii lor militari obişnuiau să poarte armuri, în mod special în jurul trunchiului. Această armură însemna un compromis în ceea ce priveşte mobilitatea pe câmpul de luptă, însă oferea o mai bună protecţie în lupta corp la corp. Armurile, căştile de protecţie şi paloşele aparţineau în mod deosebit militarilor de grad înalt şi erau împodobite cu modele complicate, simboluri şi chiar animale.
În luptă celţii erau orice altceva, numai prudenţi nu. Ei se aruncau direct în mijlocul bătăliei având un stil de luptă extrem de agresiv şi nerafinat. În viziunea romanilor aceste trăsături au fost puse pe seama naturii lor feroce şi a stilului de viaţă din mediul rural sălbatic.
Deseori ei nu luau în considerare avantajele armurii şi luptau în corpul gol. Nuditatea a fost pusă pe seama caracterului ritualic, din motive ce ţineau de magie, încadrându-se astfel în domeniul religios.
Cu timpul tactica de luptă a suferit modificări în funcţie de zona în care se aflau şi de inamici. Se folosea un car de luptă cu două roţi în care se aflau un vizitiu şi un luptător înarmat cu lance, suliţă, sabie şi scut. Chiar dacă în mod obişnuit celţii nu foloseau arcul cu săgeţi, în timpul luptelor pentru cucerirea Galliei, legiunile romane au fost întâmpinate de grupuri de arcaşi, demonstrând adaptabilitatea acestora. Cu timpul s-a renunţat la car şi s-a trecut la călăreţi, dar aceasta depindea de zona în care luptau.
În timpul războaielor cu Caesar (58-50 Î.Hr.) s-a renunţat complet la carele de luptă, însă în insulele Britanice ele au continuat să fie folosite până în secolul al III-lea Î.Hr. De asemenea se mai vorbeşte şi despre obiceiul celţilor de a folosi câini de război în lupte. Atât de mult îi preţuiau, încât animalul era sacrificat pe mormântul stăpânului pentru a-l însoţi şi a-i servi în lumea cealaltă.
De-a lungul istoriei, celţii s-au dovedit a avea aptipudini deosebite nu numai pentru luptă, ei fiind excelenţi meşteşugari şi manifestând o adevărată vocaţie pentru cultură. Chiar dacă aceştia au fost luptători mândri şi curajoşi, erau foarte indisciplinaţi. Au avut puţine şanse împotriva ordinii şi puterii romane, care în cele din urmă i-a şi înfrânt.
