Colind/colindă este unul dintre cele trei cuvinte româneşti incluse într-un Dicţionar cultural internaţional, publicat de UNESCO, în urmă cu peste 20 de ani şi care cuprinde termeni reprezentativi pentru diversele limbi vorbite pe glob. Alături de “colind”, mai figurează încă două cuvinte in acest dictionar – dor şi doină – toate fiind considerate ca specifice spiritualităţii româneşti, având o deosebită forţă expresivă şi înţelesuri şi rădăcini adânci în creaţiile noastre populare.

Colind si colindatori
Colind si colindatori

Originea cuvântului “colind”/”colindă” (un derivat regresiv de la verbul “a colinda”) este controversată. Unii lingvişti consideră că etimonul este latinescul “calende”, cel care, la romani, denumea prima zi din calendar a fiecărei luni, când era lună plină şi când pontifii anunţau datele sărbătorilor din luna care urma. Înainte cu o săptămână de Solstiţiul de iarnă, romanii se bucurau de Sărbătoarea Saturnaliilor, consacrată zeului Saturn, care se prelungea până la 1 ianuarie, prilej cu care barierele sociale dispăreau, se organizau petreceri, se ofereau in dar figurine din lut ars copiilor, se puneau plante verzi în casă, se cânta şi se dansa.

În această perioadă, romanii, pentru care ziua de 25 decembrie era ziua naşterii Soarelui, dar şi multe alte civilizaţii precreştine celebrau puterea “Soarelui Neînvins” (Sol Invictus), când zilele începeau să crească, timpul se reînnoia şi oamenii se pregăteau pentru muncile de primăvară.

Mai târziu, biserica creştină a suprapus Sărbătoarea Naşterii Domnului Iisus Hristos peste sărbătoarea Saturnaliilor, pentru a-i atrage pe credinciosi, în memoria cărora vechile tradiţii erau foarte puternice.

Colind, Colindă
Colind, Colindă

Alţi lingvişti apreciază că termenul “colind” îşi are originea în slavonescul “koleda”, cuvânt existent, astăzi, în majoritatea limbilor slave. Indiferent de origine, însă, colindul/colinda, în limba română, denumeşte cântecele ritualice tradiţionale, de o mare diversitate, în funcţie de regiune, interpretate de grupurile de copii, tineri sau adulţi, mergând din casă în casă, cu prilejul Crăciunului şi al Anului Nou.

Funcţia de bază a unui colind este urarea, dar acesteia i se asociază şi altele, secundare, cum ar fi reiterarea unui arhetip (funcţia mitologică), purificare (funcţia catharctică), manifestare a sacrului (funcţie religioasă), manifestare a bucuriei, protecţie, afirmare a coeziunii de grup etc.

Colindele, la români, se caracterizează printr-o mare varietate tematică şi imagistică, în funcţie de caracterul individualizat al urării sau de specificul comunităţii (vârsta celor care primesc colindătorii, situaţia familială, profesională etc.). Marea bogăţie şi diversitate a colindelor, ca text, dar şi ca ceremonial, se explică şi prin faptul că acestea conţin un substrat mitologic complex, peste fondul autohton, dacic, suprapunându-se elemente de mitologie latină, balcanică şi, mai târziu, creştină.

Citește și:  Super Luna sângerie sau Luna Lupului şi eclipsa totală de Lună din 21 ianuarie 2019

Există “colinde de fereastră” (cu statut de urare generalizată), “colinde de zori”, “colinde de gospodar” (în care, de obicei, în prim plan se află imaginea gospodarului şi a gospodăriei la care se opresc colindătorii), “colinde de flăcău”, “colinde de fată”, colinde “cosmogonice”, “colinde agrare”, colinde de trecere” (de la vechiul la Noul An), “colinde-baladă”, “colinde cu mască” (mersul cu capra, cu ursul), colinde religioase (despre mitul Creaţiei şi al Naşterii Fiului Sfânt) etc.

Colind, Colindă,unul dintre cele trei cuvinte româneşti din Dicţionarul UNESCO
Colind, Colindă,unul dintre cele trei cuvinte româneşti din Dicţionarul UNESCO

Alexandru Rosetti, unul dintre remarcabilii lingvişti români ai secolului al XX-lea, studiind comparativ folclorul popoarelor din Europa Răsăriteană, considera că poporul român a avut un rol esenţial în menţinerea şi dezvoltarea colindelor, pluguşoarelor şi a celorlalte manifestări folclorice legate de sărbătorile de iarnă, aspect favorizat de obştile patriarhale săteşti, de tip agrar, din perioada formării poporului român şi a limbii române, până în zorii epocii moderne.

Rosetti menţionează existenţa cuvântului “calendae”, în latina târzie, cu un înţeles asemănător cu al cuvântului colind/colindă din limba romană. Prin intermediul limbii române, spune lingvistul, vechii slavi au împrumutat cuvântul “colindă” şi l-au adaptat specificului limbii lor, în varianta “koleda”. Ulterior, prin autoritatea bisericii, care folosea ca limbă de cult, în Evul Mediu, şi la noi, limba slavonă, s-a modelat varianta “corinda”/”carinda”, existentă şi astăzi în unele graiuri.

Semnificativ este şi faptul că, în prezent, în pofida unor “alterări” generate de folclorul urban şi de desacralizarea sărbătorilor, colindele adevărate (colinduţă, colindiş, colindeţ etc.) rezistă timpului, ca semn al duratei noastre în istorie şi mit, semn că românul are, în structura lui sufletească profundă, capacitatea de a-şi proiecta cosmic viaţa cotidiană: “Pe-o gură de vale/ Tot soare răsare/Şi de când răsare/Până când sfinţeşte/Lumea o-ncălzeste/ Că de n-ar fi sori/Lumea n-ar mai fi (…)/Ce e-n casă să trăiască/Ce e-afară să sporească”.

Nu uita să distribui dacă ți-a plăcut:
Loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.