Colind/colindă este unul dintre cele trei cuvinte românești incluse într-un Dicționar cultural internațional, publicat de UNESCO, în urmă cu peste 20 de ani și care cuprinde termeni reprezentativi pentru diversele limbi vorbite pe glob. Alături de „colind”, mai figurează încă două cuvinte în acest dicționar – dor și doină – toate fiind considerate ca specifice spiritualității românești, având o deosebită forță expresivă și înțelesuri și rădăcini adânci în creațiile noastre populare.
Cuvântul colind reprezintă mai mult decât o tradiție; este o fereastră către trecutul și cultura unui popor. În contextul său tradițional, colindatul îmbină muzica, poezia și ritualurile comunității, reflectând speranțe, credințe și dorințe colective. Când vorbim despre colind, este important să abordăm:
- Variația regională a colindelor și cum aceasta reflectă diversitatea culturală a României.
- Impactul colindului asupra identității naționale și a coeziunii comunitare.
- Transformarea și adaptarea tradițiilor de colindat în era modernă.
Pentru cei interesați de influența limbii și tradițiilor asupra expresiilor culturale, recomandăm articolul cum este corect: niciun sau nici un. Acesta va oferi o perspectivă mai largă asupra modului în care normele lingvistice influențează și sunt influențate de contextul cultural.
Originea cuvântului „colind”/„colindă” (un derivat regresiv de la verbul „a colinda”) este controversată. Unii lingviști consideră că etimonul este latinescul „calende”, cel care, la romani, denumea prima zi din calendar a fiecărei luni, când era lună plină și când pontifii anunțau datele sărbătorilor din luna care urma.
Înainte cu o săptămână de Solstițiul de iarnă, romanii se bucurau de Sărbătoarea Saturnaliilor, consacrată zeului Saturn, care se prelungea până la 1 ianuarie, prilej cu care barierele sociale dispăreau, se organizau petreceri, se ofereau în dar figurine din lut ars copiilor, se puneau plante verzi în casă, se cânta și se dansa.
În această perioadă, romanii, pentru care ziua de 25 decembrie era ziua nașterii Soarelui, dar și multe alte civilizații precreștine celebrau puterea „Soarelui Neînvins” (Sol Invictus), când zilele începeau să crească, timpul se reînnoia și oamenii se pregăteau pentru muncile de primăvară.
Mai târziu, biserica creștină a suprapus Sărbătoarea Nașterii Domnului Iisus Hristos peste sărbătoarea Saturnaliilor, pentru a-i atrage pe credincioși, în memoria cărora vechile tradiții erau foarte puternice.
Alți lingviști apreciază că termenul „colind” își are originea în slavonescul „koleda”, cuvânt existent, astăzi, în majoritatea limbilor slave. Indiferent de origine, însă, colindul/colinda, în limba română, denumește cântecele ritualice tradiționale, de o mare diversitate, în funcție de regiune, interpretate de grupurile de copii, tineri sau adulți, mergând din casă în casă, cu prilejul Crăciunului și al Anului Nou.
Funcția de bază a unui colind este urarea, dar acesteia i se asociază și altele, secundare, cum ar fi reiterarea unui arhetip (funcția mitologică), purificare (funcția catharctică), manifestare a sacrului (funcție religioasă), manifestare a bucuriei, protecție, afirmare a coeziunii de grup etc.
Colindele, la români, se caracterizează printr-o mare varietate tematică și imagistică, în funcție de caracterul individualizat al urării sau de specificul comunității (vârsta celor care primesc colindătorii, situația familială, profesională etc.). Marea bogăție și diversitate a colindelor, ca text, dar și ca ceremonial, se explică și prin faptul că acestea conțin un substrat mitologic complex, peste fondul autohton, dacic, suprapunându-se elemente de mitologie latină, balcanică și, mai târziu, creștină.
Există „colinde de fereastră” (cu statut de urare generalizată), „colinde de zori”, „colinde de gospodar” (în care, de obicei, în prim plan se află imaginea gospodarului și a gospodăriei la care se opresc colindătorii), „colinde de flăcău”, „colinde de fată”, colinde „cosmogonice”, „colinde agrare”, colinde de trecere” (de la vechiul la Noul An), „colinde-baladă”, „colinde cu mască” (mersul cu capra, cu ursul), colinde religioase (despre mitul Creației și al Nașterii Fiului Sfânt) etc.
Alexandru Rosetti, unul dintre remarcabilii lingviști români ai secolului al XX-lea, studiind comparativ folclorul popoarelor din Europa Răsăriteană, considera că poporul român a avut un rol esențial în menținerea și dezvoltarea colindelor, plugușoarelor și a celorlalte manifestări folclorice legate de sărbătorile de iarnă, aspect favorizat de obștile patriarhale sătești, de tip agrar, din perioada formării poporului român și a limbii române, până în zorii epocii moderne.
Rosetti menționează existența cuvântului “calendae”, în latina târzie, cu un înțeles asemănător cu al cuvântului colind/colindă din limba romană. Prin intermediul limbii române, spune lingvistul, vechii slavi au împrumutat cuvântul “colindă” și l-au adaptat specificului limbii lor, în varianta “koleda”. Ulterior, prin autoritatea bisericii, care folosea ca limbă de cult, în Evul Mediu, și la noi, limba slavonă, s-a modelat varianta “corinda”/”carinda”, existentă și astăzi în unele graiuri.
Semnificativ este și faptul că, în prezent, în pofida unor “alterări” generate de folclorul urban și de desacralizarea sărbătorilor, colindele adevărate (colinduță, colindiș, colindeț etc.) rezistă timpului, ca semn al duratei noastre în istorie și mit, semn că românul are, în structura lui sufletească profundă, capacitatea de a-și proiecta cosmic viața cotidiană: „Pe-o gură de vale/ Tot soare răsare/Și de când răsare/Până când sfințește/Lumea o-ncălzeste/ Că de n-ar fi sori/Lumea n-ar mai fi (…)/Ce e-n casă să trăiască/Ce e-afară să sporească”.
