Creanga de aur este creanga de vâsc, ale cărei frunze, de un verde pal, ca şi fructele, devin aurii în decembrie, la începutul iernii. Probabil că mulţi dintre noi, în preajma sărbătorilor de iarnă, aducem în casă câte o creanguţă de vâsc şi o aşezăm deasupra uşii sau alături de alte “podoabe” şi elemente de decor specifice acestei perioade, pentru că “aşa se obişnuieşte” sau pentru că “aduce noroc”, fără a ne mai întreba cum s-a născut acest obicei şi cum s-a consolidat o astfel de convingere.
Omul modern, tot mai prins de “brand”-ul sărbătorilor, uită adesea că, în spatele gesturilor şi obiceiurilor repetabile, se ascund “povesti”, mituri şi arhetipuri, repere sacre ale timpurilor îndepărtate, care conferă un sens mult mai profund sărbătorilor de iarnă şi de sfârşit de an.
Cunoscând miturile şi semnificaţiile simbolice ale acestora am putea salva, cel puţin la nivel individual, simplitatea şi autenticitatea vremurilor de altădată, am putea reechilibra balanţa dintre sacru şi profan şi ceea ce simţim şi trăim într-o astfel de perioadă s-ar aşeza într-o altă paradigmă decât cea “comercială”, în care dimensiunea spirituală să primeze.
Creanga de aur – semnificaţii mitologice şi simbolice. Miturile celtice
Semnificaţiile simbolice ale “Crengii de aur” (Creanga de vâsc) îşi au rădăcinile în cultura celţilor, veche populaţie europeană, care locuia în Galia (teritoriul de astăzi al Franţei) şi de unde s-a extins şi în alte regiuni, spre nord-vestul Europei, pe teritoriile unde în prezent se află Irlanda, Scoţia şi o parte din Regatul Unit al Marii Britanii.
În tradiţia celtică, vâscul era considerat o plantă de esenţă divină. Celţii erau convinşi că spiritul stejarului (copac pe care creşte această plantă) este ascuns în vâsc, adică nici în pământ, nici în cer, fiind ferit, în acest fel, de primejdii, aşa cum şi oamenii îşi “ascund” sufletul în diverse lucruri inseparabile de viaţa lor (talismane, pietre preţioase etc.).
Chiar numele druizilor – preoţii celţi – ale căror simboluri erau tocmai stejarul şi vâscul, se compune din două rădăcini: “dru” – “forţă” şi “vid” – “înţelepciune”. Simbolismul acesta este asemănător, într-o altă arie culturală, cu cel al Sfinxului – cap de om şi corp de leu – reunind aceleaşi două calităţi – înţelepciune şi forţă.
Druizii culegeau întotdeauna vâscul în cadrul unui ritual respectat cu stricteţe, pentru ca vâscul să-şi păstreze calităţile magice – la lumina lunii, retezând planta cu o seceră de aur, luna, secera şi vâscul având în comun galbenul strălucitor, semn al luminii.
Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant, în “Dicţionar de simboluri”, subliniază că, la celţi şi, ulterior, şi în alte mitologii, “Creanga de aur”/Creanga de vâsc este simbolul luminii care permite omului să exploreze întunecatele peşteri ale Infernului, în afara oricărui pericol şi fără a-şi pierde sufletul. Ea reprezintă forţa, înţelepciunea, cunoaşterea”.
Plinius cel Bătrân, în celebra sa lucrare, “Naturalis Historiae” (Istoria naturală) descrie ritualul culegerii vâscului, planta pe care locuitorii vechii Galii o denumeau cu un termen provenit din cuvintele “ullelceadh” şi “ollach”, însemnând “cel care vindecă totul”.
Acelaşi erudit roman, Plinius cel Bătrân, arată că druizii se foloseau de calendare lunare şi făceau socoteala lunilor, a anilor şi a secolelor (care la ei durau 30 de ani) în funcţie de fazele lunii. Iar vâscul era cules de druizi în noaptea cu lună plină, când lumina era destul de puternică, în a şasea zi din noiembrie, care marca începutul unui an nou.
Cu această ocazie, se pregătea o jertfă la rădăcina unui stejar, de obicei un taur alb, cu coarnele legate pentru întâia oară. Îmbrăcat cu un veşmânt alb, preotul (druidul) se urca în copac şi reteza vâscul cu seceră de aur, după care îl aşeza într-o pânză albă.
Creanga de aur în mitologiile nordice
Un mit norvegian dedicat lui Baldur/Balder (fiul lui Odin, zeu suprem în miturile Nordului) povesteşte cum acestui zeu, care trăia între cer şi pământ, i s-a prevestit moartea în vis. Baldur sau Balder era considerat ca fiind cel mai bun şi mai frumos, zeu al luminii, al bucuriei, al inocenţei.
Frigg, mama sa, încercând să-l apere, le-a cerut pământului, pietrelor, metalelor, vieţuitoarelor să-l ocrotească, să jure că nu îi vor face niciun rău. Doar plantei de vâsc, fiind prea tânără sau prea neînsemnată nu i s-a cerut să jure. Invidios pe calităţile lui Baldur, Loki, zeul răului, a confecţionat o săgeată din lemn de vâsc şi, cu viclenie, i-a cerut lui Hod, fratele orb al lui Baldur, să tragă cu arcul, în glumă, spre fratele său. Ca din greşeală, săgeata îl nimereşte pe Baldur şi îl omoară. Legenda mai spune că fructele vâscului sunt lacrimile mamei acestui zeu.
În semn de preţuire faţă de zeul adorat, în mijlocul unui minunat peisaj, într-un loc numit “Dumbrava lui Baldur”, în inima munţilor, în golful Fiordului Sogne, a fost ridicat un sanctuar. În acest loc, spun miturile, ca semn de preţuire pentru zeu, niciun om nu putea să facă vreun rău altuia, de această realitate mitică legându-se convingerea că sărutul sub creanga de vâsc (creanga de aur) aduce bucurie, armonie, fericire, iubire necondiţionată.
“Creanga de vâsc” în antichitatea greco-latină
Mitologii spun că , în tradiţiile greco-latine, simbolul “Crengii de aur” a apărut ca urmare a influenţelor culturii celtice. Vergilius, de exemplu, în epopeea “Eneida”, relatează cum Eneas (corespondentul latin al lui Ulise, eroul din epopeile homerice, “Iliada” şi Odiseea”), pentru a putea ajunge pe tărâmul celălalt şi, mai ales, pentru a se putea întoarce din Infern, trebuia să poarte cu sine o creangă de vâsc.
Pentru că niciunui muritor nu îi era îngăduit să se întoarcă din lumea morţilor, Eneas trebuia să-i dăruiască Persefonei, stăpână peste lumea umbrelor, alături de Hades, o “Creangă de aur” (o creangă de vâsc), culeasă din inima unei păduri. Doar cu creanga de vâsc asupra sa Eneas a putut deschide porţile lumii subterane, s-a putut feri de foc, a îndepărtat demonii şi s-a întors în lumea viilor.
În mod similar, în mitologia greacă, Orfeu, fiul regelui trac Oeagrus şi al muzei Calliope, de numele căruia se leagă o celebră poveste de iubire (Orfeu şi Euridice), a călătorit în Infern, din dragoste pentru Euridice, pentru a o salva de la moarte. Sentimentele sale i-au impresionat pe zei şi i-au îngăduit să o caute pe Euridice în împărăţia morţilor.
Având asupra sa o “creangă de aur” şi emoţionându-l cu cântecul său de liră chiar pe Hades, Orfeu a reuşit să-şi găsească iubita. Nu a putut respecta însă o singură condiţie, aceea ca, pe drumul de întoarcere, să nu întoarcă niciodată privirea spre Euridice, care îl urma, astfel pierzând-o pentru totdeauna.
Creanga de vâsc în tradiţia populară românească
În cultura populară românească, tradiţiile legate de creanga de aur/creanga de vâsc sunt prezente de mult timp mai ales în Transilvania şi, mai târziu, au apărut în mediul orăşenesc, probabil ca influenţe din culturile occidentale sau ca urmare a faptului că multe dintre sărbătorile creştine, inclusiv Crăciunul şi celelalte sărbători din perioada de sfârşit a anului s-au suprapus peste vechi sărbători şi ritualuri precreştine.
Vasile Lovinescu, un filosof şi critic literar din secolul trecut, în preambulul studiului său “Creangă şi Creanga de aur”, explică, printre altele, că simbolismul “crengii de aur” poate fi identificat în numeroase tradiţii şi mituri româneşti, în stratul de adâncime al acestora, ori de câte ori este vorba de Înviere, Nemurire, Regenerare, Cunoaştere.
Creanga de aur, spune Vasile Lovinescu, este “tot un arbore, dar fără rădăcini telurice (…) o legitimaţie, pentru cine o posedă, o pecete, o stea în frunte, firul de continuitate între stări de fire ierarhizate (…), este un fel de cucerire a cerurilor luminoase, a înălţimilor, a stărilor superioare de fire”.
În literatura cultă românească, mitul Crengii de aur l-a inspirat pe Mihail Sadoveanu, care a dat acest titlu (“Creanga de aur”) unuia dintre cele mai frumoase romane ale sale, a cărui acţiune se desfăşoară în Dacia secolului al VIII-lea – un amestec interesant de istorie, basm şi mitologie, un univers construit în jurul călătoriei iniţiatice a personajului principal, Kesarion Breb, ultimul decheneu (preot) al lui Zalmoxis.
Alte tradiţii legate de valenţele magice ale crengii de vâsc
În alte culturi – la ruşi, francezi, suedezi etc. – puterile magice ale crengii de vâsc sunt valorificate de către căutătorii de comori ascunse în adâncul pământului. Aceştia folosesc baghete divinatorii din vâsc, care se rotesc deasupra locului în care se află aur, deoarece se stabileşte o rezonanţă naturală între Creanga de aur/creanga de vâsc şi comoara respectivă.
În Anglia, dar şi în multe alte ţări, tradiţia sărutatului sub vâsc, în noaptea de Anul Nou, este veche de secole şi se leagă de puterea crengii de aur de a aduce fericire şi noroc, dar este şi un semn al înnoirii timpului, al regenerării şi al fertilităţii.
Originea acestui obicei (al sărutatului sub vâsc) pare a-şi avea originea într-o altă variantă a mitului despre zeiţa norvegiană Frigg, ale cărei lacrimi s-au transformat în fructe de vâsc şi care, până la urmă, ar fi reuşit să-l readucă la viaţă pe Baldur, fiul său. Iar în ziua în care s-a întâmplat acest fapt, zeiţa i-a sărutat şi îmbrăţişat pe toţi cei care treceau pe sub vâscul încărcat de bobiţe aurii.
Vasile Lovinescu sublinia că, în lumea noastră, profană, “creanga de aur” este capabilă să indice o cărare acolo unde drumul pare absent (…) Vrăjmaşul nostru de căpetenie este apatia mentală, cenuşa formată de cadavrele noţiunilor sedimentate de secole. Straturile lor au înăbuşit în omul modern Amintirea, Anamnesis, Dorul, Nostalgia, obârşii izvorâte din intuiţia intelectuală”.
Sărbătorile care se apropie ne oferă încă un prilej de a recupera dimensiunea spirituală a datinilor şi tradiţiilor. Cunoscând miturile, putem conferi un sens mai profund şi mai autentic gesturilor, gândurilor şi acţiunilor noastre, îmbogăţind bucuria unui nou început cu alte valenţe. Putem găsi “cărări”, acolo unde “drumul pare absent” sau prea bătut.
