Omofonele (cuvinte/ structuri care se pronunță identic, dar se scriu diferit) – „iar” și „i-ar” – au valori morfologice și, evident, sensuri diferite, în funcție de contextul în care sunt folosite. „Iar” (scris intr-un cuvânt) poate să fie adverb, cu înțelesul de iarasi, din nou, încă o dată (indicând repetabilitatea unei acțiuni): Iar a plouat!/Nu vreau să aud iar ceea ce mi-ai mai spus! etc.
Context și utilizare
Explorăm contextele diferite în care se folosesc „iar” și „i-ar”. „Iar” este adverb și leagă propoziții sau părți de propoziție, în timp ce „i-ar” este forma a treia persoană singular a verbului „a avea’ la condițional-optativ. Înțelege diferențele și cum să le aplici corect.
Tot intr-un cuvânt se scrie „iar” și când are valoarea unei conjuncții adversative (precum „dar”, „însă”), stabilind o relație de coordonare între două propoziții de același fel: Unul urcă, iar altul coboară/Eu vorbesc, iar el tace etc.
Exemple practice
Vezi exemple concrete de fraze cu „iar” și „i-ar”. Analizează-le și învață să distingi cazurile în care fiecare formă este corectă. Acest exercițiu te va ajuta să fixezi regulile în minte.
„I-ar” (scris cu cratimă) este o structură alcătuită din pronumele personal, forma neaccentuată – „i” (lui/ei, îi, lor) – și verbul auxiliar „ar”, care ajută la formarea modului condițional, timpul prezent: I-ar spune adevărul, dar nu îndrăznește/Știu că i-ar dărui multe lucruri, dacă ar putea/Doar lui/ei i-ar mărturisi ceea ce s-a întâmplat etc.
Prin urmare, ambele forme – „iar” și „i-ar” – sunt corecte, dar se scriu diferit, în funcție de contextul lingvistic în care apar. Pentru fixarea, în memorie, a sensurilor și a ortografiei corespunzătoare, se poate ține minte un enunț simplu, de verificare, de felul: S-au întâlnit iar (adverb), iar (conjuncție) el i-ar spune (pronume + verb) acum adevărul.
