Diabetul este o tulburare a metabolismului caracterizată prin faptul că pancreasul produce prea puțină insulină sau chiar deloc; se poate și ca celulele să nu răspună în mod adecvat la insulina care este secretată. Astfel, organismul pierde principala sa sursă de combustibil, chiar dacă sângele conține cantități mari de zahăr. Până la descoperirea insulinei, cei bolnavi de diabet nu aveau nici o șansă de recuperare.
Pentru toți cei care au suferit sau încă suferă de diabet, anul 1921 a avut o foarte mare însemnătate. În acel an, medicul canadian Frederick Banting și studentul la medicină Charles H. Best au descoperit insulina în extractele pancreatice de la câini. Pe 31 iulie 1921, cei doi au injectat insulină într-un câine diabetic și au constatat că substanța a redus în mod eficient nivelul de glucoză din sângele câinelui, aducându-l la normal.
Până la sfârșitul acelui an, cu ajutor din partea chimistului canadian James B. Collip și a fiziologului scoțian J.J.R. Macleod, Banting și Best au reușit să purifice insulina. În anul următor, aceasta a fost folosită pentru a trata cu succes un băiat care suferea de o formă severă de diabet.
Descoperirea lor revoluționară a făcut ca aceștia să fie celebrați și onorați în toată lumea. În 1923, Banting și Macleod au câștigat Premiul Nobel pentru Fiziologie și Medicină, o încununare a muncii lor.
Dar povestea descoperirii insulinei a început mult mai devreme de anul 1921. În 1869, Paul Langerhans, un student la medicină în Germania, studia histologia pancreasului. El a notat că acest organ are două tipuri diferite de celule: celulele acinare, care acum se știe că produc enzimele digestive și celulele insulare (acum cunoscute drept insulele Langerhans).
Funcția celulelor insulare a fost sugerată în 1889, atunci când fiziologul și patologul german Oskar Minkowski și medicul german Joseph von Mering au arătat că prin eliminarea pancreasului unui câine, acesta dezvolta o tulburare similară cu diabetul zaharat uman. După această descoperire, un număr mare de oameni de știință din întreaga lume a încercat să extragă substanță activă din pancreas, în așa fel încât aceasta să poată fi utilizată pentru tratamentul diabetului zaharat.
Unul dintre acei oameni a fost fiziologul român Nicolae C. Păulescu. Păulescu și-a primit educația la Paris, unde a învățat împreună cu medicul francez Etienne Lancereaux. Lancereaux suspecta de mult timp că pancreasul ar fi fost sursa diabetului.
La începutul secolului al XX-lea, având doctorate în chimie biologică și științe naturale de la Universitatea din Paris, Păulescu a început să caute substanța activă pancreatică pe care el o vedea drept modalitatea de vindecare a diabetului.
El revine la București unde, în timp ce lucra în fiziologia experimentală la universitate, emite ipoteza conform căreia substanța activă pancreaticǎ acționează asupra glucozei, astfel permițând glucozei să fie stocată în mușchi și în ficat; absența ei ar fi dus la acumularea de glucoză în sânge.
Între 1914 și 1916, Păulescu realizează experimente în urma cărora obține un extract pancreatic antidiabetic. Experimentele au continuat, iar în 1916 acesta a injectat extractul în organismele câinilor cu diabet zaharat și a măsurat nivelul de glucoză din sânge. A observat o scădere a acestui nivel.
În același an, din cauza activităților militare legate de Primul Război Mondial, el a trebuit să-și închidă laboratorul. În anii următori a scris o serie de lucrări în care descria experimentele și descoperirile sale. Publicarea lor a fost însă amânată până la 23 iulie 1921; lucrarea sa cea mai cuprinzătoare privind diabetul și pancreatina a fost publicată abia la sfârșitul lunii august.
Munca lui Păulescu a fost trecută cu vederea în urma entuziasmului din jurul descoperirilor lui Banting și Best. Cel mai probabil, a fost umbrită și de activitățile sale politice antisemite. El a fost membru fondator al Uniunii Naționale Creștine (al doilea partid din Europa care adopta zvastica drept simbol oficial). Aceasta a devenit Liga Apărării Național-Creștine, care la rândul său a dat naștere la Garda de Fier, o organizație fascistă care a influențat activitățile politice și sociale ale României între anii 1930 și 1941. Păulescu a publicat broșuri și cărți în care atrăgea atenția asupra pericolului evreiesc, el descriind inferioritatea biologică a evreilor: „se știe că creerul Jidanilor are o greutate cu mult mai mică decât cel al Arienilor”.
Aceste atacuri împotriva evreilor au făcut ca meritele sale să nu fie recunoscute la momentul respectiv. Cu toate acestea, în timpul discursului de primire a premiului Nobel, Banting și Macleod au recunoscut contribuția lui Păulescu în descoperirea insulinei.
Între timp s-a încercat oarecum repararea greșelii istorice, iar mai mulți oameni de știință au recunoscut public meritele românului, disociind între opiniile sale politice radicale și contribuția sa reală la avansul științei medicale.
https://www.youtube.com/watch?v=73-GRsK6Xhk
