Sunetul subacvatic inexplicabil “The Bloop”

Sunetul subacvatic inexplicabil “The Bloop”Auzit în câteva reprize, doar în vara anului 1997, sunetul ciudat venit din adâncul oceanului, undeva pe lângă coasta Americii de Sud, numit “The Bloop”, a rămas, până astăzi, un mister. “The Bloop”, sunetul ciudat, nemaiauzit, mai puternic decât cântecul balenelor sau al altor cetacee, a fost înregistrat de două microfoane separate, aflate la 4 800 kilometri distanţă unul de celălalt, aparţinând NOAA (Naţional Oceanic and Atmospheric Administration), care foloseşte echipament de supraveghere SOSUS (SOund SUrveillance System), destinat iniţial reperării submarinelor ruseşti.

Specialiştii, care nu au, până în prezent, nicio explicaţie viabilă, spun că, pentru a auzi un astfel de sunet de la un capăt al lumii, la altul, ar trebui să fie vorba de creaturi marine mult mai mari decât cele cunoscute până la această dată, mai mari decât balena albastră, de exemplu. O ipoteză parţial acceptată în lumea ştiinţifică ar fi că zgomotul ciudat ar fi putut fi produs de prăbuşirea unui iceberg sau de ruperea unei bucăţi de gheaţă din Antarctica. Misteriosul “The Bloop” a alimentat rapid literatura SF, astfel că, într-o nuvelă – “Terre de Fraye”, scriitorul francez Jérôme Noirez atribuie o origine extraterestră ciudatului sunet “The Bloop”. Sunetul “The Bloop” il puteti auzi aici:

Misterioasele tuburi din Muntele Baigong

Nimeni, până la momentul actual, nu a reuşit să aducă vreo explicaţie pertinentă pentru existenţa şi originea unui incredibil sistem de ţevi care străbate Muntele Baigong, din China, descoperite în 2002 şi care, potrivit estimărilor, ar data din preistorie.

Descoperirea a agitat lumea ştiinţifică, mulţi acceptând ideea că este opera extratereştrilor veniţi pe Terra înainte de zorile umanităţii. Interesant este faptul că, în zona respectivă, situată la 40 de kilometri de oraşul Delingha, se mai afla o piramidă din metal, înaltă de aproximativ 60 de metri, pe una dintre feţele piramidei aflându-se intrările în trei peşteri, în interiorul cărora se află alte ţevi, cu diametrul de aproximativ 40 de centimetri, îngropate parţial în stâncă. În apropiere, la nord de Muntele Baigong, se mai află două lacuri (li se spune “lacurile îndrăgostite”), unul cu apă dulce şi altul cu apă sărată, pe malul celui sărat descoperindu-se alte ţevi, cu diametre diferite, unele coborând în adâncul apei.

În urma analizelor, s-a constatat că ţevile sunt făcute din 30% oxid feric, amestecat cu oxid de calciu şi dioxid de siliciu, 8% din compoziţie neputând fi identificată. Tot mai multe voci autorizate în cercetarea arheologică au lansat ipoteza că aici s-ar fi putut afla o bază de lansare pentru navetele extraterestre, în urmă cu peste 20 de milioane de ani. Deşi zona este aridă şi nepopulată, traversată doar de câţiva păstori nomazi, autorităţile au integrat-o în circuitul turistic.

Mecanismul de la Antikythera

Descoperit în 1901, într-o epavă, nu departe de insulele greceşti de la care îşi trage numele, Mecanismul de la Antikythera este considerat a fi primul “calculator analogic”, antic, conceput pentru a calcula poziţiile astrelor. În urma analizelor a rezultat că datează din perioada 87 – 60 i.Hr., fiind cel mai vechi mecanism cu roţi dinţate şi angrenaje descoperit până în prezent. Ceea ce i-a intrigat însă pe specialişti este faptul că nimeni, la epoca respectivă, nu ar fi putut avea geniul, priceperea şi expertiza de a construi un mecanism atât de complex.

Mecanismul de la Antikythera tine de o perioadă care corespunde epocii elenistice (cea care a urmat cuceririi unei părţi din lumea mediteraneană şi a Asiei, de către Alexandru cel Mare), când s-au produs multe schimburi comerciale şi culturale între Grecia şi Egipt, şi se presupune că, deşi mecanismul a fost găsit în apropierea unei insule greceşti, acesta provenea, de fapt, de pe vreo navă naufragiată care venea din Egipt.

Această presupunere se bazează pe faptul că niciunul dintre astronomii greci nu a lăsat vreo dovadă că ar fi avut, la vremea respectivă, cunoştinţe pentru a construi un asemenea mecanism. Mai mult, nicăieri în lume nu s-a găsit ceva similar, din aceeaşi perioadă. Un fizician şi istoric al ştiinţelor, de la Universitatea Yale, a publicat un studiu, în 1959, în care descrie Mecanismul de la Antikythera, format din douăzeci de roţi dinţate, din bronz, fiecare fixată pe câte un ax, ace mobile, trei cadrane inscripţionate cu semne astronomice, totul fiind pus în mişcare de o manivelă, obţinându-se astfel răspunsuri legate de domeniul astronomiei.

Pentru că analiza unui astfel de obiect a fost foarte dificilă, din pricina vechimii şi a dimensiunilor relativ reduse, abia în 2005-2006 au fost reluate cercetările, ajungându-se la concluzia că este vorba, într-adevăr, de un fel de “calculator analogic”, care descria mişcările solare, lunare şi ale planetelor vizibile cu ochiul liber, putând, de asemenea, să prevadă eclipsele. În 2011, fabrica elveţiană de ceasuri Hublot a reprodus Mecanismul de la Antikythera, în formă miniaturală, sub forma uneui ceas-brăţară, expus pentru prima dată la Paris, la Muzeul artelor şi al meseriilor.

Pila electrică de la Bagdad

Considerată la început ca fiind doar un mic vas de ceramică descoperit, în 1936, în apropiere de Bagdad, în Irak, această pilă electrică, datată ca aparţinând secolului al III-lea i.Hr., a intrigat ulterior lumea ştiinţifică. Alcătuită dintr-un tub de cupru oxidat, o tijă din fier şi două bucăţi de bitum, pila electrică de la Bagdad funcţiona, probabil, pe baza unui lichid conductor, posibil suc de fructe, în loc de acid, fiind utilizată pentru placarea pietrelor preţioase pe obiecte de decor din metal. Controversele, în lumea ştiinţifică de azi, sunt legate de faptul că mulţi specialişti nu sunt de acord că ar fi vorba de o pilă “electrică”, deoarece cantitatea de energie pe care ar putea-o genera un astfel de mecanism este prea mică, susţin unii dintre ei.

Manuscrisul lui Voynich

De peste cinci secole, niciun expert în criptografie, niciun agent de servicii secrete specializat în decriptarea diverselor coduri, nu a reuşit să descifreze nici măcar un cuvânt, o silabă, o literă din misteriosul Manuscris Voynich, a cărui denumire vine de la proprietarul său, un polonez bibliofil, emigrat în SUA. Acesta a achiziţionat manuscrisul de la Biblioteca din Villa Mondragore, un colegiu iezuit din Roma, unde fusese dăruit de către profesorul Athanasius Kircher, care îl primise de la rectorul Universităţii din Praga (cea mai veche instituţie de învăţământ din Europa Centrală), Joannes Marcus Marci, orientalist celebru, care, la rândul său, l-a primit de la medicul Împăratului Rudolf al II-lea de Habsburg, al Sfântului Imperiu Roman. În 1919, după ce manuscrisul fusese uitat mai bine de trei secole, Voynich s-a adresat unui specialist în limbi vechi, şase ani străduindu-se acesta să-l descifreze şi murind cu convingerea că textul, rămas în continuare o taină, i-a aparţinut probabil lui Roger Bacon, numit în epoca „Doctor mirabilis”, unul dintre cei mai „ciudaţi” savanţi ai Evului Mediu, alchimist şi teolog în acelaşi timp.

Cum arată, de fapt, ManuscrisVoynich? Sunt 234 de pagini în total (42 dispărute), fiecare pagină cu dimensiunile de 23 centimetri înălţime şi 15 centimetri lăţime, acopeite cu un text cu semne ciudate, care nu seamănă cu niciun alfabet al lumii. Textul este însoţit de desene la fel de ciudate, femei nud, în cercuri concentrice, plante fantastice, secţiuni în ţesuturi vegetale, reprezentări astrologice, zodii, constelaţii etc. În prezent, Manuscrisul Voynich este expus la Biblioteca Beinecke, a Universităţii Yale, din Statele Unite ale Americii. De asemenea, pentru prima dată, Manuscrisul Voynich a fost tipărit integral, în 2005, dar conţinutul său, limba, originea, autorul, mesajul sunt încă necunoscute.

Semnalul “Wow!”

De origine necunoscută, acest semnal care a durat 72 de secunde şi care nu s-a mai repetat niciodată, înregistrat la 15 august 1977, de radiotelescopul The Big Ear, al Universităţii din Ohio, SUA, a stârnit mari discuţii şi controverse în lumea specialiştilor.

Jerry R. Ehman, astrofizician, este cel care a recepţionat semnalul. Stupefiat să constate că semnalul – o secvenţă imprimată pe hârtie, 6EQUJ5 – părea a veni de la o inteligenţă extraterestră, Ehman a notat, entuziasmat, pe marginea hârtiei – “Wow!”, interjecţie care a devenit şi numele semnalului. Nu se ştie nici natura, nici originea semnalului, oamenii de ştiinţă nu îl pot explica. În 2012, la a 35-a aniversare a semnalului “Wow!”, radiotelescopul din Arecibo, Porto Rico, a trimis în spaţiu, în direcţia din care a venit semnalul, un “răspuns” din partea umanităţii, conţinând 10 000 de mesaje Twitter.

Oamenii de ştiinţă speră ca, în acest fel, să mărească şansele ca o formă de inteligenţă extraterestră să primească şi să decodeze videourile şi să ştie că sunt trimise “cu intenţie” şi că provin de la o altă formă de viaţă inteligentă, cea a oamenilor de pe Terra. Semnalul “Wow!” il puteti asculta aici:

Este interesant de constatat ca stiinta mai are de elucidat multe mistere, aici, în lumea noastră, ca să nu mai vorbim de cele ale Universului. Care descoperire misterioasa, dintre cele prezentate în articol, v-a atras atenția cel mai mult?

Loading...

LĂSAȚI UN MESAJ