Disonanţa cognitivă şi efectele asupra personalităţii şi comportamentului. De ce nu învăţăm din propriile greşeli?

Disonanţa cognitivă denumeşte un aspect care ţine de mecanismul gândirii, o incoerenţă interioară, o dizarmonie, un dezacord cu sine, un dezechilibru al personalităţii, care apare atunci când o persoană face ceva ce nu ar vrea să facă, acest fapt generând o ruptură între ideile, convingerile, dorinţele sale, pe de o parte, şi acţiunile deja împlinite, adică devenite trecut, de neschimbat, pe de altă parte.

Nenumărate situaţii de viaţă, de la cele minore, cotidiene, la cele importante, cu impact asupra destinului, demonstrează că, din diverse motive, mulţi oameni aleg comportamentul versatil, cameleonic, ca o soluţie aparent mai “uşoară”, poate chiar convenabilă, pe moment, iau decizii contextuale, şi nu din convingere, scindarea între procesele mentale şi comportament putând căpăta, în timp, accente dramatice, care vulnerabilizează personalitatea, atitudinile, gândirea, armonia cu sine şi relaţiile cu ceilalţi.

Disonanţa cognitivă sau… “Strugurii sunt acri”

Explicaţia simplă a ceea ce înseamnă disonanţa cognitivă se poate reduce la celebra zicere “Strugurii sunt acri”, din fabula lui La Fontaine, inspirată din opera scriitorului antic grec, Esop, în care o vulpe, pentru că nu ajunge la strugurii pe care vrea să-i mănânce, decide că oricum nu ar fi meritat osteneala, pentru că “strugurii sunt acri”. Această expresie se foloseşte, în limbajul curent, despre cineva care susţine că nu doreşte un anumit lucru, pe care, de fapt, îl doreşte, dar nu poate sau nu ştie cum să-l obţină.

Mutatis mutandis, la nivelul mecanismelor psihologice, este vorba de conflictul dintre dorinţă, necesitate şi incapacitatea de a le satisface, efectul manifestându-se în frustrări dureroase. Acest tip de comportament, în limbajul psihologilor, se numeşte “formarea unei preferinţe adaptate”.

Cel care a definit, pentru prima dată, conceptul de disonanţă cognitivă, în urmă cu peste o jumătate de secol, este psihologul american Leon Festinger, în lucrarea “A theory of cognitive dissonance” (Teoria disonanţei cognitive). Ideea în jurul căreia se construieşte teoria sa, valabilă în toate cercetările ulterioare, până astăzi, este că deciziile, implicit faptele unei persoane, dacă nu corespund convingerilor personale, produc dezechilibre semnificative de personalitate.

Exemplul clasic de la care porneşte Leon Festinger, pentru a defini disonanţa cognitivă, este cel al unei secte care propovăduia sfârşitul lumii la o anumită dată. Când realitatea a infirmat predicţiile respective, membrii sectei, în loc să se îndepărteze de mentorul lor, şi-au întărit şi mai mult solidaritatea de grup şi şi-au afirmat cu şi mai multă abnegaţie convingerile, pentru faptul că investiseră afectiv, mental, atât de mult, în credinţa lor, încât le-ar fi fost prea greu să se schimbe.

Disonanţa cognitivă – câteva exemple

Nenumărate exemple de disonanţă se pot da din viaţa de zi cu zi, având în vedere că, atunci când unele convingeri sunt adânc înrădăcinate în psihicul unei persoane, tendinţa este de a le conserva în faţa unei realităţi deranjante, minimizând sau “uitând” ce anume deranjează sau distrage atenţia sau reinterpretând realitatea astfel încât convingerile să rămână intacte. Iată câteva exemple/paradigme aparent banale, analizate de specialiştii în domeniu, dar care produc alterări la nivelul mecanismelor psihice:

• Paradigma ipocriziei – într-o astfel de paradigmă, o persoană susţine că apără, într-o anume situaţie, o poziţie/atitudine care este în acord cu nişte convingeri personale, dar dacă este pus în situaţia de a-şi aminti că nu întotdeauna a avut aceeaşi opinie, va căuta să găsească justificări şi un nou comportament în favoarea convingerii pe care o apără, la nivelul psihicului născându-se, inevitabil, o disonanţă;
• Paradigma alegerii sau a “deciziei” – când cineva are de ales între două alternative la fel de “atrăgătoare”, alegerea va fi generatoare de disonanţă în măsura în care implică o renunţare la avatanjele alternativei pe care nu a ales-o. Iar disonanţa va fi cu atât mai puternică, dacă alternativele au caracteristici similare. Semnele “disonanţei” se vor regăsi în încercarea de a justifica a posteriori alegerea făcută, exagerând avantajele acesteia şi minimalizându-le pe ale celeilalte variante, ceea ce reprezintă deja un bias cognitiv de confirmare.
• Paradigma infirmării convingerilor – Când convingerile/credinţele colective se dovedesc a fi eronate, depăşite sau atunci când realitatea contrazice aceste convingeri, multe persoane sunt tentate să le protejeze cu orice preţ in continuare, ignorând voit orice argument de bun simţ. Acest aspect este foarte clar ilustrat în politică, de exemplu, de susţinătorii înverşunaţi ai unor unor lideri care, deşi au dezamăgit sau nu au fost la înălţimea aşteptărilor, susţinătorii rămân consecvenţi impresiei iniţiale, mai mult, vor adopta strategii de justificare post factum a consecventei lor.
• În mod similar se explică şi situaţiile de disonanţă cognitivă, cu argumente a posteriori, menite să diminueze efectele negative ale unei alegeri în contra convingerilor de până la un anumit moment, legate de o căsătorie nereuşită, de prozelitism, de fanatism, de evaziune fiscală, de imoralitate, nonprofesionalism etc. sau, în cazuri şi mai comune, când cineva încearcă să găsească argumente (false) de ce vrea să pară un ecologist convins (în timp ce aruncă gunoaiele în râul din apropiere), de ce susţine regimul vegetarian (deşi nu ar rezista nicio zi fără carne), de ce militează pentru acţiuni caritabile (şi niciodată nu a făcut nimic în acest sens), de ce elogiază cinstea (dar trece cu vederea necinstea), de ce se erijează în apărător al valorilor (dar îi admiră pe cei care “se descurcă” mizând pe nonvalori), de ce admiră zgomotos munca şi sacrificiile semenilor (dar alege calea uşoară şi fără sacrificii) s.a.m.d.

Disonanţa cognitivă – de ce nu învăţăm din propriile greşeli?

Pe măsură ce o disonanţă cognitivă se conturează în interioritatea cuiva, tendinţa inconstientă este de a o reduce sau a o diminua, dar în detrimentrul armoniei cu sine. Disonanţa cognitivă apare, de exemplu, atunci când o persoană încearcă:

• să minimalizeze regretul pentru că a făcut alegeri ireversibile;
• să explice sentimente inexplicabile;
• să justifice un comportament care nu îi stă în obişnuinţă;
• să reafirme convingeri anterioare.

Disonanţa cognitivă influenţează modul în care îi privim pe ceilalţi şi ceea ce credem despre propria identitate. De exemplu, multe persoane simt o disonanţă când abilităţile şi calităţile lor într-un anumit domeniu sunt depăşite de către cineva apropiat, deşi afirmă contrariul. De asemenea, teama de a nu face faţă unei situaţii alterează reacţiile fireşti, reduce şansele de reuşită şi succes, pentru că, paradoxal, eşecul sau orice alt rezultat, altul decât cel dorit, pare a fi mai uşor de “justificat” pentru cel care ajunge în punctul unei disonanţe cognitive. Spiritului nostru nu-i plac disonanţele cognitive, de aceea, în interioritatea noastră, se declanşează inconştient nişte mecanisme care să le atenueze, cum ar fi:

• tentativa de autoconvingere că, într-o anumită situaţie, nu era posibilă altă alegere;
• găsirea unor justificări care ţin de un raţionament contextual;
• evitarea gândurilor referitoare la situaţia care a condus la o disonanţă cognitivă;
• efortul de autoconvingere că deja noul comportamentul corespunde dorinţelor.

  

Deşi se spune că “omul din greşeli învaţă”, de foarte multe ori această zicere nu se confirmă, din lipsă de sinceritate faţă de sine însuşi. O greşeală se repară prin acţiune, prin fapte, iar faptele trebuie să fie în consonanţă cu valorile şi convingerile personale, pentru a nu produce distorsiuni la nivelul cel mai profund al fiinţei. Iar pentru armonizarea cu tine şi cu lumea este nevoie de educaţie şi de un exerciţiu continuu de conştientizare a comportamentului, a modului de a gândi, pentru a rezista tentaţiei de nu da vina pe cei din jur pentru eşecurile, greşelile, neputinţele proprii.

Acceptând posibilitatea existenţei unei disonanţe cognitive, atunci când simţim că echilibrul interior devine precar, putem face un pas spre ameliorarea acestei situaţii, chiar dacă, aşa cum sublinia un remarcabil antropolog american, “Cu cât învăţarea/formarea unor convingeri a fost mai dificilă, cu atât mai puţin este dispus omul să pună la îndoială valoarea învăţăturilor sale, deoarece ar fi ca şi cum ar recunoaşte că a învestit pentru nimic”. Dacă am pune în cumpănă, însă, aparenţa şi autenticitatea, minciuna cu mască atractivă şi adevărul, dezechilibrul, pe termen lung, ar fi irecuperabil. Ascultându-ne vocea interioară, acceptând eşecurile, cultivând valorile veritabile şi inteligenţa, fiind sinceri cu noi înşine, căutând calea cea bună, personalitatea noastră va fi ferită de disonanţe şi stridenţe. Fiecare suntem simfonii în curs de creaţie, orice notă falsă ar schimba muzica în zgomot.