Dumnezeu există? – o întrebare filosofică fundamentală, care vizează originea, evoluţia şi sfârşitul tuturor lucrurilor şi la care oamenii, din zorii civilizaţiei şi până astăzi, au căutat neîncetat răspunsul. Cine a creat lumea? Este Universul realitatea supremă, imanentă sau există o fiinţă superioară care-l întrece? De unde am venit? Ce este “dincolo”? Care este scopul vieţii? Cum pot fi explicate armonia şi echilibrul naturii?
Universul este atât de bine organizat încât şi timpul nostru se măsoară în funcţie de rotaţia Pământului, a stelelor, toate atât de precise încât ritmurile, repetabile, aşa cum le percepem noi, pot fi anticipate fără greş. Există o “intenţie” a unei puteri absolute dincolo de toate acestea?
Tot ceea ce numim “informaţie” despre ceea ce este concret, material, dispare ireversibil sau rămâne într-un “orizont al aşteptării”? Există, cum se intreba Stephen Hawking, un “Mare Arhitect al Universului”? Cum se explică “bariera” dincolo de care mintea umană nu poate trece şi care scapă raţionamentelor, axiomelor, argumentelor, teoriilor?
Atei şi agnostici
Dificultatea de a găsi răspunsul la întrebarea “Dumnezeu există?” derivă din faptul că nu se poate dovedi existenţa divinităţii prin experienţa directă. Dumnezeu nu poate fi obiectul simţurilor, percepţiilor noastre. Dumnezeu, dacă există, este transcendent, depăşeşte realităţile sensibile, palpabile. Nu îl poţi vedea, auzi, atinge.
Chiar dacă se poate parcurge o experienţă spirituală, aceasta nu poate fi decât experienţa unei manifestări a spiritului divin, nu a lui Dumnezeu în sine, explicabilă, eventual, prin cauze naturale, psihologice, cu un mare grad de subiectivitate.
Ateii consideră că, dacă nu există dovezi empirice ale faptului că Dumnezeu există, atunci înseamnă că El nu există. Se poate constata însă, aici, o eroare de logică, aşa-numitul “argument al ignoranţei” (argumentum ad ignorantiam), în sensul că absenţa unei dovezi ar fi dovada inexistenţei lui Dumnezeu. Dar absenţa dovezii existenţei unui lucru nu înseamnă că acel fapt/lucru nu există.
Bertrand Russel (1872 – 1970), de pildă, celebru matematician, logician, filosof englez, ateu convins, întrebat fiind ce ar spune dacă, după moarte, ar ajunge în faţa lui Dumnezeu şi acesta l-ar întreba de ce nu a crezut în El, filosoful a răspuns: “Nu au fost suficiente dovezi, Doamne, nu au fost suficiente dovezi!”.
Pentru ca ateismul să fie o poziţie raţională, ar trebui să aducă dovada inexistenţei lui Dumnezeu, ceea ce este imposibil, deoarece condiţia necesară ar fi să putem cunoaşte toată realitatea, inclusiv pe cea imperceptibilă şi să “vedem” că nu există.
Mai rezonabilă ar fi, poate, atitudinea agnosticilor, un curent de gândire filosofică potrivit căruia gândirea umană este incapabilă să ofere suficiente argumente raţionale, care să justifice existenţa sau neexistenţa lui Dumnezeu.
Dumnezeu există? Perspective religioase şi filosofice
Ştim că Universul a avut un Început. Or, tot ce are un început are şi o cauză. Prin urmare, trebuie să fi existat o cauză foarte “puternică”, în stare să creeeze acest Univers. Apoi, ordinea Universului, care este desăvârşită, se pare că a fost “ajustată” cu precizie pentru a permite viaţa.
Doar o uşoară abatere de la ceea ce numim legile fundamentale ale fizicii ar fi fost de ajuns pentru ca viaţa să fie imposibilă. Iar un astfel de rezultat este mai greu de obţinut din “întâmplare”, fiind, mai degrabă, efectul unei “cauze” extraordinar de inteligente.
În diversele religii ale lumii, indiferent cum s-ar numi Dumnezeul fiecăreia, acesta este o forţă transcendentă, supremă, care cunoaşte tot, poate tot, nu are nici început şi nici sfârşit.
“Dumnezeul filosofilor” se diferenţiază de cel al religiilor, în sensul multiplicităţii şi complexităţii interpretărilor, cu sublinierea că, dacă în antichitate şi în Evul Mediu, filosofii au fost preocupaţi, cu preponderenţă, de afirmarea existenţei lui Dumnezeu, în epoca modernă accentul s-a pus pe demonstrarea inexistenţei lui.
Platon şi Aristotel, de exemplu, iluştri reprezentanţi ai filosofiei antice greceşti, au apelat, în general, la argumente cosmologice, pentru a răspunde la întrebarea “Dumnezeu există?”, în sensul afirmării unei cauze primare, de la care provin toate celelalte cauze.
Argumentul ontologic
La argumentul ontologic, un argument deductiv, potrivit căruia se ajunge la ideea existenţei lui Dumnezeu prin analiză conceptuală, pornindu-se de la principiul “Dumnezeu ca fiinţă perfectă”, a apelat, printre alţii, Rene Descartes, matematician şi filosof francez, fondator al cartezianismului (“Omul este o fiintă raţională si nu are nevoie de luminile credinţei pentru a avea acces la cunoaştere”).
Blaise Pascal, matematician şi fizician, din secolul al XVII-lea, care, în urma unei revelaţii religioase, a abandonat ştiinţele exacte, pentru a se dedica filosofiei şi teologiei, vorbeşte, în operele sale, despre un Dumnezeu al iubirii, care nu poate fi cunoscut raţional, ci doar cu inima, prin revelaţie: “Inima este cea care-l simte pe Dumnezeu, nu mintea”, “Dumnezeu există pentru că este cel mai bun pariu”.
“Pariul lui Pascal”, în viziunea filosofiei apologetice, exprimată în lucrarea “Les pensees” (“Cugetări”), postulează că oamenii îşi “pariază” viaţa fie pe existenţa, fie pe nonexistenţa lui Dumnezeu şi că un om raţional ar trebui să trăiască având credinţa în Dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu există, o astfel de persoană nu ar pierde nimic, în caz contrar, ar câştiga totul.
Numele menţionate anterior sunt doar o parte infimă dintr-o literatură filosofică imensă, care trădează preocuparea constantă a omului de a avea certitudini, de a afla un răspuns, dincolo de intuiţiile, sentimentele, atitudinile, posibilele revelaţii personale, subiective, la întrebarea “Dumnezeu există?”.
Dumnezeu există! – o dovadă matematică. Formula lui Godel
Kurt Godel este numele matematicianului şi filosofului austriac (emigrat în SUA, în 1940) care a avut ideea de a aduce o “dovadă ontologică”, bazată pe logica modală, a existenţei lui Dumnezeu.
Kurt Godel nu şi-a publicat niciodată această lucrare, începută în 1941 şi dezvoltată de-a lungul anilor, până în 1970, pentru ca cei care-l cunoşteau să nu creadă că este interesat de teologie, când el era preocupat, de fapt, de partea logică a acestei probleme existenţiale.
Le-a mărturisit doar câtorva prieteni preocuparea sa, iar “dovada ontologică a existenţei lui Dumnezeu”, concentrată in formule matematice, nu a văzut lumina tiparului decât în 1987, la nouă ani de la trecerea în eternitate a matematicianului.
Ideea de a formula o “dovadă ontologică” în sprijinul existenţei lui Dumnezeu i-a fost inspirată lui Godel de o scriere a lui Anselm de Canterbury, un teolog şi filosof neoplatonic, din secolul al XI-lea, considerat întemeietorul argumentului ontologic.
Argumentul ontologic, aşa cum a fost formulat de Anselm, este unul deductiv, care ajunge la ideea că Dumnezeu există prin analiza conceptuală : “1. Dumnezeu este fiinţa supremă, faţă de care altceva mai mare nu există. 2. Fiinţa faţă de care altceva mai mare nu se poate concepe există. 3. Prin urmare, Dumnezeu există”.
Reformulat de Rene Descartes (“1. Dumnezeu este fiinţa perfectă. 2. Fiinţa perfectă există.”), argumentul ontologic a fost acceptat şi de Spinoza şi de Leibniz.
Kurt Godel a modificat puţin argumentul lui Anselm şi, folosind logica modală, a ajuns la o complicată formula matematică, pe baza unor definiţii şi axiome, o adevarată provocare si pentru matematicienii de astăzi.
Informaticienii confirmă dovada matematică a existenţei lui Dumnezeu
Evident că, după ce a fost cunoscută, formula lui Godel a provocat nenumărate controverse şi în rândul filosofilor, dar, mai ales, al matematicienilor.
În anii 1990, Christoph Benzmüller, profesor la Universitatea Saarland, din Berlin, la Departamentul Informatică, preocupat deopotrivă de metafizică şi epistemologie, şi Bruno Woltzenlogel, de asemenea specialist în informatică, la Universitatea de Tehnologie din Viena, au constatat, cu ajutorul computerului, că formula lui Godel, care demonstrează că Dumnezeu există, se confirmă.
În lucrarea publicată de cei doi oameni de ştiinţă – “Formalizarea, mecanizarea şi automatizarea dovezii lui Godel, privind existenţa lui Dumnezeu”, Christoph Benzmüller precizează că: “Acest demers ştiinţific nu este destinat să servească vreo religie. Niciun ateu nu va fi convins de o formulă matematică şi nici nu este vorba de un Dumnezeu, ca un bătrân înţelept, cu barbă, cum este reprezentat adeseori, ci de coerenţa unui concept, de o demonstraţie, care dovedeşte logico-matematic existenţa unei entităţi abstracte, perfecte”.
Capacitatea de prelucrare a datelor de către computer, eliminându-se orice eroare posibilă, a dus la validarea formulei matematice a lui Kurt Godel si la concluzia exprimată succint: “Afirmaţia Dumnezeu există este adevărată, în sens logic şi matematic”. Altfel spus, Dumnezeu, în definiţia sa cea mai utilizată în metafizică, există în mod necesar. Nu se poate gândi o lume în care El nu există, ar fi iraţional.
În acelaşi sens, un matematician de la CERN (European Organization for Nuclear Research) spunea, de exemplu, că: “A crede în Dumnezeu nu este acelaşi lucru cu a crede în unicorni sau alte fiinţe fantastice construite în mituri. Există o diferenţă fundamentală între o fiinţă imaginară, precum unicornul, şi Dumnezeu. Fiinţa unui unicorn include contradicţii, în timp ce fiinţa divină, a cărei existenţă este demonstrată acum matematic, nu prezintă nicio contradicţie, în condiţiile logicii”.
Geometru al tuturor perspectivelor…
Dovada matematică a existenţei lui Dumnezeu nu validează relevanţa/irelevanţa credinţei, ci coerenţa ei. Teorema lui Godel, verificată pe computer, afirmă că ar fi iraţional să spui că Dumnezeu nu există, ceea ce este deja un fapt excepţional.
Dacă Dumnezeu nu ar exista, ar trebui să ne imaginăm o fiinţă şi mai puternică decât El şi care să “existe”. Cum, logic, nu a fost posibil ca omul să-şi imagineze ceva mai impozant decât cel mai impunător lucru, atunci Dumnezeu trebuie să existe.
Desigur, dovada matematică a existenţei lui Dumnezeu nu poate obliga pe nimeni să includă divinitatea în viziunea sa despre lume sau, dintr-un alt punct de vedere, în absenţa oricărei dovezi, fiecare poate să-şi definească raportul cu divinitatea într-o manieră foarte personală şi în totală libertate.
Că este definit ca principiu creator absolut, care animă lumea, expresie a perfecţiunii, forţă tutelară (Părinte, Tată), esenţă care rămâne inaccesibilă cunoaşterii umane, transcendenţă, putere imanentă, cauza cauzelor, important este că nu numai gândirea magică, nu numai argumentele metafizice sau empirice, dar şi logica matematică afirmă că “Dumnezeu există”.
Omul, prin natura sa, are nevoie de repere care să-i dea sens existenţei, are nevoie să cunoască deopotrivă realitatea exterioară şi pe cea interioară, să aşeze viaţa într-o coerenţă semnificativă. Poate că singurul Dumnezeu adevărat este cel în care crede fiecare. (Henri de Regnier) sau poate ar trebui să-l gândim ca “Geometru al tuturor perspectivelor” (Martine Le Coz), ca “Flacără care dă viaţă materiei inerte” (Anatole France) sau ca “Timp care se eternizează” (Michel Sardou).
Confirmarea formulei lui Godel de către informaticieni nu rezolvă nevoia de certitudini a omului, mai ales când este vorba de existenţa lui Dumnezeu, nici nu pledează pentru o religie anume, dar poate schimba perspectivele asupra rostului vieţii, asupra atitudinilor noastre şi asupra felului de ne gândi ca parte a Universului în care o energie extraordinară ţine totul interconectat. Iar de modul în care înţelegem toate acestea depinde realitatea în care trăim.
