Educaţie – 5 octombrie, Ziua internaţională a profesorului, între discursuri şi realitate

Educaţie este un cuvânt fără de care istoria civilizaţiei şi a culturii nu ar fi existat, este procesul de perpetuă construire şi reconstruire a sinelui, este (ar trebui să fie) o veritabilă “busolă” a vieţii, este “arma” cea mai puternică prin care se poate schimba faţa lumii. Prin educaţie se clădesc destine individuale şi colective, în funcţie de nivelul de educaţie alegem cine şi cum să fim ca individualităţi şi ca popoare.

Educaţia este “arta” de a dezvălui fiinţei umane sensul interior care trebuie să-i guverneze acţiunile, felul în care să-şi utilizeze energiile, să-i comunice gustul şi puterea de a trăi cu plenitudine. Un adevărat sistem educativ nu ar trebui să impună nimic celor care învaţă, ci să le permită să aibă acces la ceea ce au nevoie.

Educaţie – originea şi sensul cuvântului

Cuvântul “educaţie”, definit în DEX ca “1. Fenomen social fundamental de transmitere a experienței de viață a generațiilor adulte și a culturii către generațiile de copii și tineri, abilitării pentru integrarea lor în societate; 2. Cunoașterea bunelor maniere și comportarea în societate conform acestora”, provine din latinescul “educatio, -onis” (creștere, hrănire, cultivare), derivat din “ex-ducere”, care înseamnă “a conduce, a ghida, a călăuzi”.

De-a lungul timpului, au existat o serie de controverse în privinţa sensului cuvântului “educaţie”, insistându-se, încă din antichitate, asupra faptului că procesul educaţional nu trebuie să se limiteze la “instruire” stricto sensu, adică doar la transmitere de informaţii, ci trebuie să apeleze la toate mijloacele prin care un individ să-şi dezvolte toate abilitățile (fizice, intelectuale, morale și tehnice). Astfel, educația va permite oricui să-și gestioneze viața personală, să acţioneze ca un cetățean responsabil în societatea în care trăieşte, să fie liber.

Jean-Jacques Rousseau, în epoca Iluminismului, sublinia un principiu extrem de important pentru educaţie, valabil şi astăzi – “Depinde de educator să-i sugereze unui copil/ tânăr ce ar trebui să învețe; depinde de copil să dorească, să caute, să găsească; ține de educator, de asemenea, să dea naștere, cu pricepere, acestei dorințe și să-i asigure elevului mijloacele pentru a o satisface”.

Este evident, pe de altă parte, că “educaţia” nu se realizează numai în şcoală, că un rol fundamental în acest proces îl au şi părinţii (şi societatea, în general), care ar trebui să fie atenţi la nevoile şi interesele copilului, să creeze contexte de viaţă în care acesta să exploreze, să experimenteze și să creeze în siguranță, să devină un adult care să aibă şansa de a fi liber, responsabil şi fericit.

5 octombrie – Ziua internaţională a profesorului

Incepând cu anul 1994, UNESCO (Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură) a stabilit ca Ziua internaţională a profesorului să fie celebrată, în fiecare an, la data de 5 octombrie, în timp ce Ziua Internațională a Educației se sărbătoreşte la data de 24 ianuarie, pentru “a evidenţia rolul educației pentru aducerea păcii globale și a dezvoltării durabile”, cum se precizează în Rezoluţia din 3 decembrie 2018, adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite.

Ziua internaţională a profesorului, care are ca temă, anul acesta – “Transformarea educatiei incepe cu profesorii” – este un fel de a exprima aprecierea pentru cadrele didactice, pentru implicarea acestora într-unul dintre cele mai complexe procese care vizează condiţia noastră ca oameni şi, în acelaşi timp, să ofere o oportunitate pentru a lua în considerare problemele profesorilor, pentru ca opinia publică să înțeleagă mai bine profesorii și rolul pe care aceștia îl joacă în dezvoltarea elevilor și în progresul unei societăţi.

UNESCO a subliniat, în nenumărate rânduri, că Ziua internaţională a profesorului trebuie să fie o ocazie ca întreaga societate să constietizeze faptul că respectul faţă de profesori este semnul nivelului de civilizaţie al unei societăţi.

Jurământul socratic al profesorului

În 1993, educatorul german Hartmut von Hentig, care a avut un rol important în realizarea reformelor din învăţământ, din ţara sa, a formulat un “Jurământ socratic”, emblematic pentru rolul profesorului. Iată conţinutul acestui “Jurământ” care, ulterior, a devenit sursă de inspiraţie pentru profesorii din multe alte ţări:

“În calitate de profesor și educator, mă angajez:

• să respect și să apar unicitatea fiecărui copil;
• să am grijă de integritatea lui fizică și psihică;
• să conștientizez emoțiile lui, să-l ascult, să-l iau în serios;
• să-i caut consimțământul pentru tot ce voi face, așa cum aș face cu o persoană adultă;
• să interpretez regulile dezvoltării sale în cel mai pozitiv mod și să sprijin copilul să accepte aceste reguli;
• să-i promovez potențialul şi talentele;
• să-l protejez când se simte vulnerabil, să-l sprijin când este nevoie, în depășirea fricii, a vinovăției, a răutății, a minciunii, a îndoielilor, a neîncrederii;
• să-l învăţ folosirea matură a minții și arta negocierii înțelegerii;
• să-l pregătesc să preia responsabilitatea în și pentru comunitate;
• să-l las să învețe lumea cum este, fără a fi supus lumii;
• să-l ajut să simtă ce ar putea însemna o viață bună;
• să-i ofer o viziune asupra unei lumi mai bune și încrederea că aceasta ar putea fi realizabilă;
• să-l învăţ să respecte adevărul;
• să-i dau exemple, cât de bine pot, cum să facă față dificultăților, provocărilor, oportunităților lumii noastre;
• să mă asigur, după puterii mele, că următoarea generație va găsi o lume în care merită să trăiască și în care poverile și dificultățile moștenite nu vor zdrobi ideile, speranțele și forțele;
• să rezist tuturor oamenilor și circumstanțelor, dacă eu cred că ar putea împiedica intențiile exprimate aici”.

Despre educaţie, profesori si şcoala românească – între discursuri şi realitate

Ziua internaţională a profesorului, sărbătorită şi la noi, pe lângă valoarea festivă a evenimentului, ar trebui să fie şi un moment de reflecţie asupra realităţilor şcolii româneşti, la toate nivelurile.

Se clamează, în discursurile publice, “importanţa educaţiei”, se rostesc vorbe mari despre rolul “dascălilor” şi despre “misiunea” lor, sugerându-se frecvent nevoia “sacrificiului”, ca şi cum am fi prinşi într-o fatalitate autohtonă, anacronică şi nocivă, a “apostolatului”, iar în spatele “scenei”, undeva, uitat printre obiecte de decor, aruncate în dezordine, stă ascuns, speriat şi fără speranţă, adevărul.

Adevărul spune că, în învăţământul românesc, există multe inerţii şi disfuncţionalităţi, că programele şcolare, în mare măsură, sunt rupte de realitate, aglomerate şi sterile şi că doar inteligenţa şi efortul continuu al profesorilor mai salvează câte ceva, lăsând loc şi timp, cu dificultate, în “galopul” continuu prin conţinuturi, pentru stimularea creativităţii, a talentelor, predispoziţiilor, gândirii critice a elevilor, că manualele, prăfuite şi la propriu şi la figurat, abundă în informaţii neactualizate sau greşite, că profesorii trebuie să-şi dovedească valoarea nu prin realitatea orei de curs şi a rezultatelor acesteia, ci prin munţi de hârtii, prin “grosimea” dosarelor care să le ateste “meritele” etc.

Părinţii, la rândul lor, sub aparenţa implicării în viaţa şcolii, par a şti, mai degrabă, să ceară “socoteală” pentru note (o notă mai mică de 10 este o “nedreptate” făcută copilului) şi mai puţin să găsească modalităţi şi timp pentru a sprijini evoluţia copilului, în completarea şcolii şi în spiritul timpului pe care îl trăim.

Deciziile luate de autorităţi, în legătură cu procesul educaţional, despărţite adesea de o prăpastie în raport cu realitatea şcolii, ignorându-se vocea profesorilor, arată că pedagogia “stării de bine” a elevilor şi cadrelor didactice, concept esenţial, definit în urmă cu un secol, de către medicul şi pedagogul italian, Maria Montessori, nu exista într-o astfel de ecuaţie.

Cea mai simplă pledoarie pentru educaţie şi pentru respectul faţă de profesori

În urmă cu mii de ani, modelul antic al educaţiei – “Paideia” (în greacă, “educaţie” sau “creşterea copiilor”) avea ca ideal “Kalos Kagathos” – “omul frumos şi bun”, care să se manifeste la înălţimea naturii lui fizice şi morale, preocupat de desăvârşirea personalităţii, de cunoaştere, de cultivarea virtuţilor şi de dobândirea libertăţii spiritului.

Cei Şapte înţelepţi ai antichităţii, formaţi în spiritul autentic al “Paideia”, considerau că educaţia trebuie ghidată de principii fundamentale, precum: “Cunoaşte-te pe tine însuţi!” (în greacă, Gnothi seauton!, în latină, Nosce te ipsum!), expresie făcută celebră de Socrate, “Fii moderat în toate!” (Solon) sau “Lucrurile frumoase sunt dificile” (Platon).

Astăzi, vorbim sec, în lozinci, despre “curriculum”, “competenţe”, “reforme” etc., uitând că, până la urmă, toate ar trebui să se subordoneze preocupărilor pentru desăvârşirea personalităţii, pentru cunoaştere, formarea caracterelor, respectul valorilor s.a.m.d. Numai o societate educată, sănătoasă fizic şi moral, îşi poate găsi rostul şi drumul în lume şi în timp. La fel se întâmplă şi la nivel individual – “Natura ne aseamănă, dar educaţia ne deosebeşte” (Confucius).