Efectul Flynn şi paradoxurile sale – este inteligenţa umană în declin?

Efectul Flynn (EF) reprezintă unul dintre fenomenele cele mai intrigante şi, poate, una dintre cele mai interesante descoperiri la care s-a ajuns în urma cercetărilor recente din domeniul psihologiei inteligenţei si al neurostiintelor.

Neozeelandezul James R. Flynn, de la numele căruia vine şi denumirea acestui efect care vizează felul în care s-au produs modificări la nivelul inteligenţei umane, în epoca modernă, are meritul de a fi măsurat, analizat, comparat, testat potenţialul minţii umane şi felul în care a evoluat de la începutul secolului al XX-lea, până astăzi, în funcţie de diverse realităţi. Cercetările lui au provocat, în acelaşi timp, vii controverse în rândul specialiştilor.

De curând, ziarul Le Monde, una dintre cele mai prestigioase publicaţii din Franţa, într-un articol cu titlul “Ar trebui să ne temem de o “stupidizare” a umanităţii?”, pornind de la Efectul Flynn şi observând, cu o anume nelinişte, inversul acestui efect, în anii 2000, pune în dezbatere o situaţie paradoxală – aceea a omului contemporan, care, în pofida posibilităţilor, oportunităţilor, dinamicii vieţii, pare a regresa, din punctul de vedere al inteligenţei.

Ce este Efectul Flynn?

James Robert Flynn, născut în 1934, la Chicago, este profesor, specialist în ştiinţe politice la Universitatea Otago, din Dunedin, Noua Zeelandă, cunoscut, mai ales, pentru studiile şi cărţile sale în care combină aspecte de psihologie, sociologie, morală filosofică, pentru a aduce răspunsuri în legătură cu resorturile idealurilor umane, cu ceea ce dă sens sau nu existenţei individuale, claselor/categoriilor sociale şi care este legătura între acestea şi meritul individual. Face parte, de asemenea, din comitetul editorial al revistei Intelligence Journal.

Efectul Flynn se referă la o creştere, în secolul al XX-lea, a scorurilor obţinute la testele de inteligenţă (IQ), în SUA şi în alte 24 de ţări dezvoltate, cu 3 până la 7 puncte, pentru fiecare deceniu, până pe la sfârşitul anilor 1990, după cum arată 73 de studii publicate începând cu anul 1932. Măsurătorile luate în calcul au vizat mai multe generaţii.

Alţi doi cercetători, psihologul Richard J. Herrnstein şi politologul Charles Murray, în 1994, în cartea “The Bell Curve: Intelligence and Class Structure în American Life” (Curba Bell: Inteligenţa şi structura de clasă în viaţa americană”, pornesc de la Efectul Flynn, pentru a susţine teza că nivelul de inteligenţă este un element determinant în poziţia unui individ în societate şi că depinde de diverşi factori biologici, sociali, educaţionali (moştenire genetică, sex, cultură, urbanizare, ameliorarea condiţiilor de trai etc.).

Pe de altă parte, cei doi pun în discuţie şi relaţia dintre nivelul de inteligenţă al cetăţenilor unei ţări şi bunăstarea acesteia. Curba Bell (Curba clopot), sintagma prezentă in titlu, face referire la reprezentarea grafică a populaţiei, după criteriul scorului IQ, si este, de fapt, Curba lui Gauss.

La puţin timp după apariţia cărţii menţionate anterior, un psiholog britanic, Richard Lynn, vine să susţină acelaşi punct de vedere ca cel prezentat în “Curba Bell”, avansând ideea că Efectul Flynn – creşterea progresivă a scorului IQ, la nivel mondial, după anii 1930, s-ar putea explica printr-o viaţă mai bună şi mai echilibrată. Aşa au apărut, spune el, şi diferenţele între populaţia din ţările dezvoltate şi cea din cele sărace, din punctul de vedere al nivelului de inteligenţă.

Efectul Flynn şi inversul acestuia în anii 2000. Perturbatorii endocrini şi regresul inteligenţei

Dacă existenţa Efectului Flynn este aproape unanim recunoscută, în privinţa cauzelor părerile sunt împărţite. De regulă, se consideră că Efectul Flynn – creşterea scorului IQ – se datorează unor factori precum:

• schimbarea benefică a atitudinii părinţilor faţă de copii de la o generaţie la alta;
• variabile legate de şcolarizare – precocitate, accesibilitate, durata a studiilor etc.;
• urbanizarea şi industrializarea;
• dezvoltarea rapidă şi complexă a tehnologiei şi a mass-mediei;
• ameliorarea condiţiilor de trai şi a nutriţiei, in special.

Alte studii însă, din 2016, ale unor cercetători norvegieni, au evidenţiat un paradox – acela că, în pofida progresului fără precedent pe toate planurile, în anii 2000, într-un număr semnificativ de ţări, coeficientul de inteligenţă este în scădere, context în care vechea controversă despre inteligenţă – un dat natural sau o construcţie socială? – a fost repusă în discuţie.

Psihologii spun, de exemplu, că schimbările socio-istorice au provocat, cu siguranţă, modificări ale funcţionării creierului. Copilul de astăzi, bombardat de mic cu o avalanşă de imagini, de informaţii, ajunge mult mai rapid la capacitatea de a abstractiza, este mult mai creativ decât cei din generaţiile anterioare. Când aceşti copii ajung însă la vârsta maturităţii, inteligenţa, capacitatea cognitivă scad vertiginos.

Dacă Efectul Flynn a arătat că, în secolul anterior, nivelul de inteligenţă a crescut semnificativ, care ar putea fi explicaţia că, în prezent, se înregistrează un regres al scorurilor de inteligenţă? Un răspuns ar fi că, poate, testele de inteligenţă nu sunt adecvate noilor realităţi, că nu iau suficient în considerare zona abilităţilor, a deprinderilor. Dar această explicaţie nu poate fi mulţumitoare pentru a justifica un fenomen care tinde să se generalizeze – acela al inversului Efectului Flynn, adică un declin alarmant al abilitaţilor intelectuale.

Tot mai multe voci autorizate susţin că, în societatea actuală, un pericol imens pentru sănătatea mentală a oamenilor, a copiilor, în primul rând, este reprezentat de perturbatorii endocrini (care acţionează asupra hormonilor tiroidieni), la care se adaugă poluarea, pesticidele şi tot felul de alte substanţe toxice, răspândite peste tot, de la cele din alimente, la cosmetice, mase plastice, medicamente, vase din teflon etc. – principalii vinovaţi pentru declinul intelectual şi pentru sănătatea tot mai precară a oamenilor.

Un perturbator endocrin se fixează pe sistemul de receptori ai organismului, imitându-i pe cei autentici (având proprietăţi chimice asemănătoare), efectul fiind modificarea semnificativă a comportamentului organismului. Cel mai grav este ca perturbatorii endocrini au un impact major nu numai asupra tinerilor aflaţi la vârsta pubertăţii, a oamenilor maturi, ci şi asupra structurii şi dezvoltării creierului fătului. Efectele perturbatorilor endocrini se pot transmite şi următoarei generaţii.

Mai multe studii au arătat că, de pildă, copiii ale căror mame au fost expuse, prin natura profesiei, unor medii cu perturbatori endocrini, au pierdut în jur de şase puncte în scorul nivelului de inteligenţă, în comparaţie cu cei care au fost expuşi mai puţin.

Unul dintre cei mai periculoşi perturbatori endocrini este Bisfenol A (BPA), pe care Agenţia Europeană a produselor chimice l-a catalogat, în 2017, ca aparţinând substanţelor deosebit de toxice. Relevant pentru periculozitatea acestor substanţe, una dintre cauzele regresului inteligenţei umane, adică inversul Efectului Flynn, este şi faptul că, anual, numai în Europa, se cheltuiesc peste 150 de miliarde de euro, pentru tratarea bolilor generate de aceşti perturbatori endocrini.

Un film documentar francez, “Demain tous crétins?/Mâine, toţi proşti?” atrage atenţia asupra acestor pericole şi este un răspuns posibil la întrebarea de ce astăzi Efectul Flynn nu mai funcţionează, deşi parcurgem o epocă mai dinamică şi mai spectaculoasă ca oricând.

În plus, anul 2018, prin cercetările unor echipe de medici de la Universităţile Harvard şi Edinburgh, a mai adus o noutate în neurostiinte – posibilitatea de a măsura nivelul de inteligenţă al unui individ pe baza analizei ADN-ului. Acest fapt, coroborat cu descoperirea neuronului rosehip şi a altor neuroni specifici fiinţei umane, reprezintă o modalitate mult mai elocventă de a urmări felul în care inteligenţa este sau nu în regres, cu rezultate care nu pot fi puse sub semnul îndoielii, cum se întâmplă uneori cu testele IQ.

În articolele ştiinţifice publicate, aceşti cercetători afirmă în mod categoric că sănătatea şi inteligenţa sunt legate, în mare măsură, de aceleaşi gene, iar diferenţa dintre indivizi este dată şi de procesul de neurogeneză (naşterea de celule nervoase noi) şi de mielinizarea sistemului nervos central, care, la rândul lor, au legătură cu moştenirea genetică, dar şi cu modul de viaţă.

Suntem fiinţe inteligente şi trebuie să gândim inteligent despre inteligenţa noastră. “Înţelegerea esenţei noastre umane, cine suntem, de unde venim şi cum am câştigat o astfel de putere ne poate ajuta să luăm decizii mai înţelepte pentru viaţa noastră şi a generaţiilor următoare” – spunea Noah Harari, în cartea sa, “Sapiens. Scurta istorie a umanităţii”.

Poate că acum, mai mult ca oricând, este nevoie să conştientizăm că depinde de fiecare în parte cum păstrăm moştenirea genetică şi ce aşezăm pe această moştenire, pentru ca viaţa noastră, a generaţiilor următoare, să fie mai bună, mai sănătoasă, ce facem pentru ca inteligenţa individuală şi, implicit, cea colectivă, să progreseze. Creierul uman se schimbă în continuu de-a lungul vieţii, are neuroplasticitate, este modelabil, cu preţul unor eforturi care stau în puterea noastră. “Inteligenţa umană închide în sine formele tuturor lucrurilor şi are darul de a se asimila oricărui gând, ceea ce face posibil să spunem că întregul Univers se află, de fapt, în interiorul ei” (Victor Cherbuliez).