Eufemismele şi disfemismele sunt instrumente lingvistice cu rol important în comunicare, deoarece pot ajuta la adaptarea limbajului la diverse contexte şi “audienţe”, pentru a reflecta ideile, intenţiile şi sentimentele celui care transmite un mesaj.
Ambele (deşi eufemismele şi disfemismele se definesc prin opoziţie) au fost generate, în mare măsură, încă din timpurile vechi, de diverse tabuuri (comportamente, cuvinte interzise) legate de statut social, sex, obscenităţi, etnie, ură, necinste, beție, nebunie, frică, boală, moarte, vulgaritate etc., care au funcţionat, la un moment dat, într-o societate sau alta.
Apărute, iniţial, ca reacţii raportate la tabuuri, eufemismele şi disfemismele funcţionează atunci când oamenii pur și simplu evită să folosească sau, dimpotrivă, decid să utilizeze un limbaj neplăcut, nepoliticos, dur, sarcastic.
Eufemismele – Ce sunt? De ce le folosim?
Cuvântul “eufemism” provine din grecescul “euphemos” – “vorbă bună”/ “cuvânt de bun augur” (este un compus din “eû”, care înseamnă “bun, bine”, și “phḗme – “vorbire profetică; zvonuri, vorbe”). Grecii antici îl foloseau cu sensul “a păstra o tăcere sfântă”/ “a vorbi bine nevorbind deloc”.
În prezent, în lingvistică, “eufemismul” este definit ca un fapt de limbă, care constă în înlocuirea unui cuvânt sau a unei expresii, care are conotații negative (indecente, ofensatoare), prin cuvinte sau sintagme care au o semnificație neutră, pozitivă sau care, cel puțin, atenuează mesajul, astfel încât cel care îl primește să nu se simtă “jignit”, “deranjat” .
Pentru ca un cuvânt să funcționeze ca un eufemism, interpretarea acestuia trebuie să rămână oarecum ambiguă pentru destinatarul său, care o va interpreta literal sau ca pe un eufemism. În plus, un alt termen nu poate înlocui un eufemism fără a-i schimba oarecum sensul. Prin urmare, eufemismele nu pot avea sinonime stricte/ absolute, dată fiind conotaţia metaforică (mai mult sau mai puţin evidentă).
Există, în orice limbă, eufemisme apărute din motive “magice”, determinate de convingerea că “forţele răului” nu trebuie provocate prin rostirea directă a numelor acestora. În folclorul românesc, de exemplu (în limbajul popular, în imprecaţii, descântece, basme, legende etc.), de-a lungul timpului, s-au născut o serie de eufemisme pentru a nu li se spune pe nume “dracilor”, inventându-se echivalente mai “blânde”, precum “Michiduță”, “Necuratul”, “Ducă-se pe pustii”, “Ucigă-l toaca”, “Nefârtate” s.a.m.d.
Câteva exemple din limbajul actual
În limbajul comun, astăzi, motivele pentru utilizarea eufemismelor variază în funcție de context și intenție. Unele eufemisme sunt menite să “atenueze” anumite realităţi prin exprimări mai “blânde”/ acceptabile, care să nu-i ofenseze (prin duritate) pe cei vizaţi – de pildă, se spune “persoane cu dizabilități”, pentru cei cu handicap, “nevăzători”, pentru „orbi”, “cei adormiţi”/ “cei trecuţi în lumea de dincolo”, pentru “decedaţi”, “stare de ebrietate”, pentru “beat”, “atenție” pentru “mită”/ “bacșiș”, “eliberat din funcţie”, pentru cineva care a fost concediat, “copil din flori”, în loc de “bastard” etc.
Eufemismele și politica
În limbajul actual, probabil că mediul care a favorizat în mare măsură apelul la eufemisme este cel politic, stârnind, în acelaşi timp, vii controverse. Sub aparenţa unui limbaj “politically correct” (“corect politic”/ ”corect din punct de vedere politic”), care, teoretic, se justifică prin intenţia de a nu ofensa sau marginaliza oameni, situaţii, se ascund, de fapt, realităţi dure, pe care politicienii au tot interesul să le mascheze, nu din grijă pentru cei mulţi, ci pentru a-şi conserva poziţiile şi avantajele.
Eufemismele au transformat discursul politic într-un limbaj evaziv, ambiguu, care are scopul de a înșela sau de a deruta. Politicienii din toate partidele politice, de aici și din întreaga lume, au învăţat rapid acest subterfugiu pentru a disimula adevărul – “eufemismele post-adevăr”, cum sunt numite adesea de cei care analizează tendinţele limbajului. Și o astfel de utilizare și un astfel de abuz nu sunt noi.
“Trăim acum – se spune într-un articol din “The Economist” – într-o eră în care liderii pot spune minciuni nesfârșite, fără a se confrunta cu nicio răzbunare publică”.
Discursul public, “politically correct”, înţesat de eufemisme, a devenit, în realitate, un mod de a distrage atenţia de la dezbaterea de fond a problemelor. “Creşterea preţurilor” este, eufemistic vorbind, “reajustare”, “concedierile” sunt “măsuri de ajustare a forţei de muncă”, “investiţiile” sunt (cele mai multe), în realitate, cheltuieli guvernamentale nepopulare sau păguboase, despre pagubele şi victimele războaielor (civili) se spune, cu cinism, că sunt “daune colaterale”, invazia Ucrainei este numită de propaganda rusească “operaţiune militară specială” etc.
Eufemismele în discursul politic – o formă subtilă de “spălare a creierelor”?
Dacă, la început, cel puţin la nivelul limbajului politic, eufemismele au reprezentat o tentativă de “îmblânzire” a limbajului, se pare că astăzi au devenit o modalitate de amputare a spiritului critic, o formă de cenzură, un fel de a justifica decizii aberante sau, aşa cum spunea un remarcabil scriitor român (stabilit în Franţa), Matei Visniec, “o formă de spălare a creierelor mai subtilă şi mai perfidă decât ideologia comunistă”, “o nouă dictatură”, care decretează “norme de comportament din ce în ce mai aberante, în numele unei noi viziuni privind egalitarismul şi toleranţa”.
Pascal Bruckner, un romancier şi eseist francez, jurnalist de prestigiu, observa, de asemenea, că limbajul “politically correct”, implicit eufemismele specifice, înseamnă, de fapt, “o negare a realităţii” şi o “ipocrizie”, deoarece simpla înlocuire a unor cuvinte cu altele mai “blânde” nu va îmbunătăţi niciodată o situaţie reală, faptică.
Eufemismele şi efectele lor pozitive în comunicare
În afară de efectul de disimulare pe care eufemismele îl au în discursul politic şi dincolo de faptul că, în general, sunt o modalitate de exprimare mai politicoasă sau de evitare a termenilor vulgari, acestea pot fi şi o sursă de creativitate în literatură, dar şi în limbajul obişnuit.
În comunicarea cotidiană, apelul la eufemisme poate conferi limbajului mai multă prospeţime şi spontaneitate, iar scriitorii, folosind eufemisme, pot face ca dialogul personajelor să fie mai convingător şi mai atractiv, descrierile mai nuanţate, efectele ludice mai pronunţate.
Disfemismele
Disfemismele sunt expresii sau cuvinte care sunt folosite pentru a descrie sau a reda o idee, un aspect, într-un mod mai dur, mai neplăcut decât este necesar sau obișnuit, un fel de a umili/ minimaliza conlocutorul.
Disfemismele sunt opusul eufemismelor și se utilizează, în mod intenţionat, de către unii vorbitori, pentru a sublinia un sentiment de dezaprobare, dezgust sau dispreț, pentru a crea un impact emoțional puternic sau pentru a transmite o atitudine sarcastică sau ironică față de subiectul discutat.
În general, disfemismele sunt mai directe sau mai vulgare în comparație cu termenii neutri sau cu eufemismele folosite pentru a descrie aceleași situații. Disfemismul poate fi motivat de frică, dezgust, ură, dispreț sau de dorinţa de a adăuga o notă de sarcasm în comunicare, pentru a sublinia absurdul sau ridicolul unei situații etc.
Se încadrează în categoria disfemismelor imprecaţiile (înjurături, ocări, blesteme), insultele, obscenităţile, limbajul licenţios în general.
Numele de animale se utilizează frecvent ca disfemisme (cu valoare de epitete calificative), încercându-se ofensarea conlocutorului – “porc””, “măgar”, “oaie”, “şarpe” etc.
Disfemismul numelui se manifestă atunci când cineva este apelat pe numele mic (adică familiar), deşi relaţiile dintre interlocutori presupun o anume distanţă şi ar implica, mai degrabă, o adresare politicoasă.
Eufemismele, disfemismele, limbajul, în general, pot să schimbe realitatea?
Limbajul uman, în care se cristalizează personalitatea, cunoaşterea, experienţa, atitudinile, abilitatea de a decoda, de a anticipa mesaje, este semnul inteligenţei noastre la nivelul speciei şi la cel individual.
Pe lângă funcţiile referenţială, expresivă, persuasivă, limbajul îndeplineşte şi o importantă funcţie socială, care constă în capacitatea acestuia de a facilita comunicarea și interacțiunea între oameni în cadrul unei comunități sau societăți, asigurând totodată transmiterea culturii și identității și exercitarea puterii și influenței în respectiva comunitate.
Persoanele care dețin controlul asupra limbajului şi cunosc subtilităţile şi posibilităţile infinite de manifestare lingvistică pot influența opiniile, comportamentele și percepțiile celorlalți și pot exercita astfel o putere și o autoritate considerabile în cadrul comunității sau societății.
Eufemismele, spunea un lingvist contemporan, au un rol important în îndeplinirea funcţiei sociale a limbajului, utilizarea lor este necesară, deşi trădează adeseori o teamă de realitate, o dorinţă de a o ascunde, de a pune o “mască” sau, pur şi simplu, de a face să dispară o anume realitate. Numai că ceea ce este real nu dispare doar prin apelul la cuvinte.
Este de subliniat şi faptul că, în multe cazuri, eufemismele nu sunt altceva decât o alternativă preferată la un alt cuvânt sau expresie, fără “agendă ascunsă” sau alte intenții subtile, asigurând varietate stilistică.
Pe de altă parte, disfemismele, ca şi limbajul licenţios, trădează un anumit nivel cultural (precar) şi pot avea implicaţii semnificative în felul în care ne raportăm la ceilalţi şi la realitate în general şi îşi pot lăsa amprenta asupra modului de a gândi.
Cum poate influenţa limbajul percepţia realităţii?
Aşadar, limbajul nu poate schimba (în sens fizic, obiectiv) realitatea, dar poate avea un impact uriaş asupra modului în care oamenii percep, înțeleg și interacționează cu realitatea, având în vedere următoarele aspecte:
- Limbajul este esențial în definirea identității personale și culturale. Prin limbaj, oamenii exprimă și împărtășesc valorile, credințele și tradițiile lor, contribuind la formarea și menținerea unei culturi. Cuvintele și expresiile folosite în limbaj pot influența modul în care oamenii se percep pe ei înșiși și pe ceilalți, precum și modul în care sunt percepuți de ceilalți.
- Cuvintele pe care le folosim pot influenţa modul în care interpretăm și înțelegem evenimentele, obiectele și oamenii din jurul nostru. De exemplu, maniera în care un eveniment este descris într-un discurs public poate influența modul în care oamenii percep și reacționează la acel eveniment.
- Limbajul are un impact puternic asupra formării opiniei publice și asupra procesului decizional în societate. Discursurile politice, de pildă, pot influența opinia publică și pot modela atitudinile și comportamentele oamenilor în privința diferitelor probleme și politici.
Eufemismele şi disfemismele – un spaţiu generos pentru interpretare…
Există aproximativ 7 000 de limbi vorbite în lume, cu sunete diferite, cu vocabular şi registre stilistice diferite și, mai presus de toate, cu o structură care le este proprie. Iar când este vorba de comunicare (şi aproape niciuna dintre ipostazele noastre cotidiene nu exclude comunicarea), principala problemă se iveşte din tentaţia de “a interpreta” ceea ce auzim sau ceea ce nu înţelegem din mesajul celuilalt – eufemismele şi disfemismele fiind aspecte lingvistice care lasă un spaţiu generos interpretărilor.
Un celebru jurnalist francez şi unul dintre cei mai citiţi scriitori francezi contemporani, Bernard Werber, exprima extrem de sugestiv, în câteva versuri, situaţia ingrată a celui care comunică: “Între ceea ce gândesc/ ceea ce vreau să spun/ ceea ce cred că spun/ ceea ce spun/ ceea ce vreţi să auziţi/ceea ce credeţi că auziţi/ ceea ce auziţi, de fapt,/ ceea ce aţi vrea să înţelegeţi/ ceea ce credeţi că înţelegeţi/ ceea ce înţelegeţi/ există zeci de posibilităţi de a avea dificultăţi în comunicare/ Să încercăm totuşi”…
