Oficial, Bizanțul sau Imperiul Bizantin este termenul care desemnează Imperiul Roman de Răsărit din Evul Mediu, cu capitala la Constantinopol. Confuzia dintre Imperiul Roman și Imperiul Bizantin este datorată unor opinii divergente cu privire la data de formare a Imperiului Bizantin.
Astfel, sunt istorici care afirmă că acest imperiu s-a format odată cu împărțirea imperiului de către Dioclețian (284 – 305) în partea orientală și partea occidentală, din punct de vedere administrativ. Această reformă a lui Dioclețian urmărea un control teritorial mai bun, prin existența a doi împărați: co-împărați.
Alți istorici zic că formarea imperiului a avut loc după moartea împăratului Teodosiu I, în 395, când acesta a împărțit imperiul în Imperiul de Apus și Imperiul de Răsărit. Există și teoria că s-ar fi format odată cu abdicarea împăratului Romulus Augustus, conducător al Imperiul Roman de Apus, în fața migratorilor conduși de Odoacru. Cucerirea Imperiului Roman de Apus semnifică desființarea acestuia; însemnele imperiale au fost trimise la Constantinopol. Sunt teoreticieni care spun că Imperiul Bizantin este o continuare a Imperiului Roman din 800, alții spun că s-a format odată cu slăbirea Romei din secolul al III-lea, Bizanțul conturându-se gradual.
De unde vine numele de Bizanț sau bizantin?
Byzantios a fost un oraș grec numit după regele său, Byzas, construit în secolul VI. O altă semnificație a termenului este reprezentată de temenul buzo, strâmt, margine din limba tracă. Poziția orașului a fost aleasă datorită apei care lega Asia de Europa, având Marea Neagră de o parte și Marea Egee de cealaltă parte. Odată cu scăderea puterii Romei, Constantin cel Mare a reconstruit orașul Byzantios, numindu-l Constantinopol.
Conceptul de Imperiu Bizantin va apărea în 1557, în lucrarea lui Hieronymus Wolf, Corpus Historiae Byzantinae, pentru a diferenția cultura antică romană de cultura greacă medievală. Se va impune în perioada iluministă, în urma utilizării denumirii de către autori precum Montesquieu sau de către istoricii secolului al XVIII-lea.
Imperiul Bizantin urmărea practicarea și răspândirea religiei creștine, populația lui diferențiindu-se de populația elenă, care era văzută a fi păgână. Pentru a se distinge de „elini”, de grecii antici păgâni, bizantinii se numeau pe ei înșiși „romaioi”. Imperiul Bizantin era numit “Ρωμανία” (Romania).
De ce au renunțat istoricii la numele de Imperiul Roman?
Termenul de Imperiu Bizantin a primat denumirii de Imperiul Roman, deoarece centrul lui nu mai era la Roma, ci la Constantinopol. Roma, odată cu divizarea administrativă a imperiului, devine doar o putere și un centru simbolic. De altfel, până și cultura grecească primează culturii latine. Un alt element puternic al Bizanțului, spre deosebire de conducerea de la Roma, este creștinismul, care a unificat imperiul.
Și totuși de ce s-a urmărit refacerea imperiului sau altfel zis, împrumutarea numelui?
În timpul epocii romane, de sub Octavian, imperiul romanilor (Republica Romană) se întindea din Anglia până la Locurile Sfinte. Atât Imperiul Roman de Apus, cât și Imperiul Roman de Răsărit erau simbolic legate de Roma, orașul cezarilor. Aici avea loc încoronarea și binecuvântarea împăraților de către papă. Preluarea titulaturii de „Imperator Romanorum”, o funcție nobilă, era o acțiune care indica și ambiția împăratului de a se extinde precum anticul imperiu. Regi ai unor teritorii erau mulți, dar nu și împărați.
