Imperiul Otoman a fost unul dintre cele mai puternice imperii din lume, întinzându-se pe o perioadă de mai mult de 600 de ani și luând sfârșit în 1922 când a fost înlocuit cu Republica Turcă și mai multe state în sud-estul Europei și Orientul Mijlociu. La perioada de maximă expansiune a ajuns până la porțile Vienei, incluzând Irak, Siria, Israel și Egipt, nordul Africii până în vestul Algeriei și mare parte a Peninsulei Arabice.
La începutul secolului al XIV-lea, Osman I a fondat un imperiu ce avea să uimească lumea cu puterea sa. Osman I și mai apoi succesorii săi Orkhan și Murad I s-au extins spre vestul Asiei Mici și sud-estul Europei, în principal în Peninsula Balcanică.
În timpul domniei lui Orkhan a apărut o practică de aducere de tribut sub formă de copii de la supușii creștini. Băieții erau instruiți a deveni soldați în infanterie, devenind cea mai de temut forță timp de secole, sau administratori.
Murad I a cucerit Tracia și a mutat capitala la Edrine. Această cucerire a rupt Constantinopolul de restul lumii și a pecetluit soarta bizantinilor. Mișcarea a permis otomanilor invazia pe alte rute spre nord. În urma ultimilor victorii Murad este ucis de aliații din Balcani.
Succesorul său, Baiazid I nu a reușit alte cuceriri europene, în schimb și-a îndreptat atenția spre Asia Mică învingând și cucerind principatul Karaman în 1391. El a învins o revoltă a supușilor din Balcani. Victoriile sale au atras atenția lui Timur Lenk. În 1402, acesta îl atacă și îl ia prizonier pe Baiazid care moare după un an de captivitate.
După scurt timp, Timur Lenk se retrage și îi lasă pe fiii lui Baiazid să extindă teritoriile și să consolideze imperiul. Cei 4 fii s-au luptat până când Mohamed I i-a ucis pe ceilalți și a preluat controlul. Succesorul său, Murad II a suprimat rezistența balcanică și a eliminat toate principatele turcești din Asia Mică, exceptând doar două. Sarcina de cucerire a întregii Asii Mici a căzut pe umerii succesorului său, Mohamed al II-lea. El a fost cel care a terminat asediul Constantinopolului și l-a transformat în capitală a Imperiului Otoman.
Întreaga peninsulă Balcanică la sud de Ungaria a fost încorporată în imperiu, la fel ca și Crimeea. Asia Mică a fost supusă complet. Pe lângă cuceririle extinse, Mohamed al II-lea a lucrat pentru consolidare și pentru realizarea unui sistem administrativ și de taxare corespunzător.
El a fost ajutat de faptul că întreaga birocrație bizantină căzuse pe mâinile sale. Chiar dacă erau islamici, sultanii otomani nu erau împotriva folosirii oricăror mijloace pe care le puteau captura.
În Perioada de Aur 3 sultani au condus imperiul. Aceștia au fost Baiazid al III-lea, Selim I și Suleyman I Magnificul. Baiazid a extins imperiul în Balcani, a ridicat avanposturi de-a lungul Mării Negre și a înăbușit revolte în Anatolia. Tot el a transformat flota otomană într-o mare putere, marina fiind extinsă. Mai târziu în viață a fost înlocuit de fiul său Selim I.
Selim a învins mai întâi toată opoziția, a ucis mulți consultanți și chiar pe unul dintre fiii săi. El a stabilit controlul asupra armatei. În timpul domniei sale scurte, a extins imperiul în Siria, Egipt, Arabia și Mesopotamia. Selim a devenit conducătorul islamului prin felul în care a condus Mecca și locurile sfinte din Arabia și restul lumii. Prin controlul rutelor comerciale el a forțat europenii să caute alte modalități de a ajunge în est, fiind indirect responsabil pentru descoperirea Americilor.
Fiul lui Selim, Suleyman, a urcat pe tron într-o situație de invidiat. Noile venituri din teritoriile imperiului i-au dat o avere și o putere de neegalat în istoria otomană. În campaniile de la început a capturat Belgradul și Rodos și a distrus puterea militară a Ungariei.
În 1529, a asediat Viena dar din lipsă de provizii a fost nevoit să se retragă. El a purtat și 3 campanii împotriva Persiei. Tot în 1529, Algerul a căzut iar mai apoi în 1551 Tripoli. Sub conducerea sa Imperiul Otoman a atins culmile puterii dar a fost de scurtă durată.
În 1571 flotele Veneției, Spaniei și cele ale Statelor Papale i-au învins pe turcii aflați sub conducerea lui Selim al II-lea în Bătălia navală de la Lepanto. Chiar și așa flota a fost reconstruită și a controlat încă 100 de ani estul Mediteranei.
Guvernul central a devenit mai slab iar multe părți acționau independent. Cu toate acestea, armata era suficient de puternică pentru a interzice rebelilor controlul complet. Sub Murad al III-lea, Caucazul și Azerbaidjanul au fost cucerite. Reformele din secolul al XVII-lea nu au reușit să descurajeze degradarea imperiului. În 1603, otomanii au fost alungați din Caucaz, Azerbaidjan și Irak.
În anii ce au urmat otomanii s-au confruntat cu mai multe înfrângeri decât victorii iar în 1683 a avut loc ultima încercare de cucerire a Vienei fără succes. În acel an se făceau 41 de ani de când otomanii se aflau în război cu inamicii europeni. Ca urmare, imperiul a pierdut mult teritoriu balcanic, toate posesiunile de pe malul Mării Negri iar austriecii și rușii puteau interveni în treburile imperiului în numele subiecților creștini.
Selim al III a încercat să reformeze armata dar a fost ucis. Când Mahmud al II-lea a urcat pe tron imperiul era într-o situație disperată, iar dacă forțele europene ar fi cooperat acestea ar fi putut distruge imperiul. El a consolidat guvernul central și modernizat armata. Fiii săi, Abdulmecid I și Abdulaziz au realizat reforme suplimentare în educație și drept dar până la jumătatea secolului al XIX-lea era evident că imperiul era fără speranță.
Conflictul de interese al statelor europene a ajutat otomanii până după Primul Război Mondial. Statele europene erau hotărâte să impiedice Rusia să obțină acces direct la Europa. Rușii și otomanii au intrat în Războiul Ruso-Turc care a adus Rusia aproape de Constantinopol. Otomanii au fost forțați să semneze Tratatul de la San Stefano care le-ar fi încheiat domnia în Europa, dar statele europene au format Congresul de la Berlin care reușit să prelungească imperiul pentru încă câteva decenii.
Prin Revoluția Junilor Turci din 1909 a fost plasat un sultan marionetă, Mehmet al IV-lea. În timpul regimului Junilor Turci, Turcia a luptat două războaie balcanice în urma cărora Grecia și-a obținut independența iar mare parte a statelor balcanice au fost pierdute.
În timpul Primului Război Mondial, Turcia a luptat de partea Germaniei și a pierdut. După 1918, un nou guvern a fost format în Ankara iar până în 1922 sultanatul era desființat iar Turcia devenea o republică cu Ataturk ca primul președinte.
