Acest articol este răspunsul la o întrebare adresată de o cititoare a site-ului www.destepti.ro, Cornelia B., referitoare la diferența de sens dintre „umil” și „umilit”. La prima vedere, lucrurile par destul de simple, dar sunt convinsă că cititoarea noastră, preocupată și, probabil, sensibilă la subtilitățile limbii române, a avut în vedere nuanțele cuvântului „umil”, atât de încărcat de înțelesuri, dacă îl abordăm din perspectiva “filosofiei” lui și a contextelor în care poate să apară.
Dacă ne raportăm la definiția de dicționar, adjectivul „umil”, din latinescul humilis, înseamnă: 1. Care are o atitudine modestă, de om simplu, sărac, fără pretenții; care are o atitudine supusă, ascultătoare, smerită. 2. (Despre manifestări ale oamenilor) Care arată, trădează, denotă pe omul umil (1), caracteristic unui om umil; (Despre obiecte, locuri etc.) Sărăcăcios (DEX).
Evoluția lingvistică a cuvintelor umil, umilință și umilit reflectă schimbări culturale și sociale profunde. Inițial asociate cu modestia și respectul, aceste cuvinte au suferit transformări semnificative de sens, unele devenind asociate cu sentimente negative. Înțelegerea acestor schimbări ne ajută să apreciem complexitatea limbii și a contextelor în care este folosită.
Despre „umil”, sinonim cu smerit, Petre Tuțea, excepțională personalitate a culturii române, din secolul trecut, observa că este corespondentul sintagmei evanghelice „sărac cu duhul”, pe care cei mai mulți nu o înțeleg în mod corect, deoarece nu înseamnă prost, ignorant, naiv, ci (într-o traducere fidelă a expresiei grecești ptochós to pneumatí), semnifică „îngenuncheat”, „încovoiat”, nu neapărat ca stare materială, ci ca atitudine sufletească în fața Divinității.
Așadar, lumea modernă a păstrat numai sensul „degradat” al cuvântului „umil” (lipsit de inteligență, de spirit, prost), pierzând inefabilul acestui cuvânt care trimite la „buna smerire a minții omenești în fața Cuvântului lui Dumnezeu”.
La fel s-a întâmplat și cu substantivul „umilință”, un derivat de la verbul „a umili”, cu sufixul –ință, care, de obicei, se folosește cu înțelesul de sentiment de inferioritate; atitudine provocată de acest sentiment; supunere; Slugărnicie; Situație umilitoare impusă cuiva; ofensă adusă cuiva, și rar cu sensul de smerenie față de divinitate.
Verbul „a umili” (utilizat și reflexiv – „a se umili”) provine din limba slavă (sl.umiliți), însemnând A (se) pune într-o situație de inferioritate (neîndreptățită); a (se) înjosi. 2. Refl. A adopta o atitudine de supunere, de smerenie fată de cineva sau de ceva. Umilit este participiul trecut al acestui verb, care se folosește și adjectival, de exemplu: S-a simțit umilit de atitudinea colegilor săi.
Prin urmare, în limbajul contemporan, sensul acestor cuvinte – „umil”, „umilința”, „umilit” – este, de regulă, unul negativ, dar nu trebuie pierdut din vedere înțelesul vechi, autentic, religios, nobil, al umilinței/smereniei, pe care Petre Tutea l-a explicat cu toată forța de convingere a genialității sale.
Reflectarea asupra sensurilor actuale comparativ cu cele istorice ale cuvintelor umil, umilință și umilit poate oferi perspective noi asupra modului în care comunicăm și ne exprimăm emoțiile. Este important să recunoaștem aceste nuanțe pentru a folosi limba română într-un mod care să reflecte respectul și empatia în relațiile noastre. Cum este corect: niciun sau nici un?
