În 1020, contele Radbot își construiește un castel pe un masiv cu vedere la râul Aar, la vest de Zurich. Poate din cauza poziției sale înalte, devine cunoscut drept Habichtsburg, „castelul șoimului”. De la această cetate familia lui Radbot și-a dobândit mai târziu numele de Habsburgi.

Două secole mai târziu, descendenții lui Radbot sunt conți de Zurich, cu drepturi extinse asupra întregii regiuni din jurul lacului Lucerne, care cuprindea teritoriile Schwyz, Uri, Unterwalden și Lucerne. Aceste cantoane elvețiene, inima moștenirii habsburgice, sunt pierdute treptat începând cu 1291. Dar Rudolf, până atunci un conte Habsburg, a câștigat pentru familie teritorii mult mai extinse.

În 1273, prinții germani fac o alegere oarecum surprinzătoare în ceea ce-l privește pe noul rege. Ei îl favorizează pe Rudolf de Habsburg, chiar dacă la momentul respectiv teritoriile familiei sale erau destul de modeste (cuprindea regiuni modeste din Alsacia și în Elveția). Cu toate acestea, Rudolf era un lider puternic și un german, foarte potrivit pentru a contesta puterea tot mai mare a regelui slav din Boemia, Otakar al II-lea, a cărui alegere ca duce de Austria a reprezentat o mare încălcare a teritoriului german.

La început, Rudolf încearcă prin mijloace legale abordarea problemei. El pune la îndoială dreptul lui Otakar la ducatul austriac, îl cheamă pe rege în fața unei diete imperiale și îl plasează sub o interdicție atunci când acesta nu se prezintă. Văzând că nu reușește să rezolve nimic pe cale pașnică, recurge la forță.

Rudolf intră în Austria în 1276 cu o armată imperială, îl învinge pe Otakar și îl forțează să semneze Tratatul de la Viena. Prin termenii tratatului, Otakar renunță la pretențiile asupra Austriei. În calitate de vasal al lui Rudolf îi este permis să-și păstreze pământurile ancestrale ale familiei sale, Boemia și Moravia, dar îi sunt retrase celelalte titluri.

Doi ani mai târziu, Otakar se pornește spre vest pentru a recupera Austria. Armatele sale le întâlnesc pe cele ale lui Rudolf la Durnkrut, la nord-est de Viena. În urma luptelor, Otakar este învins și ucis în timp ce e plecat de pe câmpul de luptă.

Așa se face că teritoriile austriece, lung deținute de către dinastia Babenberg, trec acum la Habsburgi. Importanta regiune Tirol, îmbogățită de comerțul prin trecerile alpine, le este cedată în 1363. Astfel, regiunea centrală a moștenirii Habsburgice, inima tărâmurilor lor până în 1918, este întregită în secolul al XIV-lea.

În același secol, teritoriile lor din cantoanele silvice din Elveția sunt pierdute. În 1291, ultimul an al vieții sale, Rudolf I ia unele măsuri care ofensează vasalii săi elvețieni. Așa se face că ei formează o coaliție în opoziția dinastiei Habsburgilor.

În anul morții lui Rudolf I, districtele Uri, Schwyz și Unterwalden conduc o campanie deschisă împotriva alegerii noului succesor habsburgic, Albert, ca rege german. Pentru a se proteja împotriva atacurilor habsburgice, ei se angajează într-o ligă de apărare reciprocă (tradiția spune că acordul a fost semnat în lunca Rutli din Uri).

Acordul rămâne pentru moment doar ipotetic iar un candidat rival câștigă coroana. Ulterior, Albert îl învinge pe acesta și devine regele german, în 1298. Chiar și așa, nu există nici o ciocnire puternică între cantoanele rebele și habsburgi decât 15 ani mai târziu, atunci când un act de agresiune din partea elvețienilor se transformă în conflict deschis.

În 1313, oamenii din Schwyz atacă bogata mănăstire benedictină din Einsiedeln. Cum habsburgii aveau o responsabilitate feudală pentru mănăstire, iau diferite măsuri pentru a-și reafirma autoritatea. Atunci când acestea nu au rezultatul scontat, ei adună o armată mare iar în 1315 atacă Schwyz.

Pe 15 noiembrie 1315, armata habsburgică se întâlnește cu o armată mult mai mică formată din țărani din Schwyz, Uri și Unterwalden pe versantul muntos de la Morgarten. În timp ce cavalerii habsburgi erau călare și îmbrăcați cu armură, elvețienii erau înarmați cu arme realizate de către ei. Chiar dacă habsburgii erau înarmați superior, în spațiul limitat de la Morgarten ei se aflau la mila elvețienilor. Cu aceste arme, elvețienii pun la pământ calaveria.

Reușita de la Morgarten nu a însemnat desprinderea imediată a cantoanelor elvețiene de sub influența habsbugică, dar a însemnat câștigarea unui respect.

O altă victorie, în 1386, duce la rezolvarea problemei. Aproximativ 1600 de elvețieni zdrobesc o forță formată din 6000 de oameni. Un tratat semnat la Zurich în 1389 anulează toate drepturile habsburgilor asupra cantoanelor elvețiene. Tratatul este reînoit în 1394, 1412 și 1474, până când pacea de la Bassel recunoaște în sfârșit independența elvețiană în 1499.

La începutul secolului al XV-lea, după ce au pierdut controlul asupra moștenirii elvețiene, dinastia Habsburgică se afla în haos. Chiar și în cadrul Austriei diferite ramuri ale familiei se aflau la cuțite. Patrimoniul asamblat de către Rudolf I și urmașii lui era irosit.

În 1485 aceștia primesc o lovitură finală. Regele maghiar, Matei Corvin, capturează Viena. El își mută capitala acolo și încorporează mare parte din Austria în regatul ungar.

Cu toate acestea, doar 15 ani mai târziu, situația se schimbă. După moartea lui Matei Corvin, nu doar că recuperează Austria, dar dobândesc și drepturi asupra unor teritorii bogate în toată Europa de vest și peste Atlantic. Într-o clipită, Austria se transformă dintr-o coaliție fragilă de teritorii feudale în centrul unui mare imperiu.

Această transformare este rezultatul a două căsătorii inteligent gândite, cu moștenitoare din Burgundia și Spania. Căsătoria ajunge să fie văzută ca politică de stat în Austria.

loading...

LĂSAȚI UN MESAJ