În 1521, un aristocrat spaniol numit Ignațiu de Loyola apăra cetatea Pamplona împotriva unui atac francez. O ghiulea îi rupe un picior iar în timp ce se recupera în castelul din Loyola descoperă un volum despre viețile sfinților. Așa cum avea să descrie în autobiografia sa, se hotărâse să atinga realizările sfinților.

Pentru a putea egala realizările a doi sfinți, Sf. Dominic și Sf. Francisc, a început o lungă perioadă de autopregătire. O parte a programului implica un antrenament mental iar cealaltă, educația. Astfel că la 34 de ani începe o perioadă de studiu de 11 ani, învățând la universitățile din Barcelona, Alcala, Salamanca și Paris.

La fiecare universitate își face un grup de prieteni și discipoli. Alături de cel din Paris face un jurământ de sărăcie și castitate. În 1537, aceștia călătoresc la Roma unde își oferă serviciile direct Papei Paul al III-lea.

Papa a realizat oportunitatea prezentată de Ignațiu iar în septembrie 1540 autorizează un nou ordin ce urma să fie cunoscut drept Societatea lui Iisus. Colegii lui Ignațiu îi aleg acestuia titlul de prim general (titlu folosit și astăzi), reflectând natura campaniei întreprinse.

Ignațiu a scris reguli simple pentru ordinul său. Nu existau veșminte specifice și nu erau obligați să participe la anumite predici. Iezuiții, așa cum aveau să fie numiți, trebuiau să poată să ajungă repede oriunde erau chemați iar ascultarea de Papă era esențială.

Până la moartea lui Ignațiu, în 1556, ordinul avea deja 1000 de membri. Aceștia erau trimiși în provincii, în principal în Europa, unde predau și susțineau cauza împotriva protestanților. În America latină și în India ei aveau sarcina de a converti oamenii la creștinism.

În 1549 iezuiții ajung în Brazilia iar în același an Francis Xavier, din grupul inițial de la Paris, ajunge în Japonia. Cei 10 ani petrecuți acolo îi câștigă lui Xavier titlul de „apostol al indiilor”.

Xavier ajunge în 1542 în Goa, capitala Indiei portugheze. Acolo lucrează alături de misionari franciscani și dominicani înainte să plece într-o misiune printre pescarii de perle din sudul Indiei. Printr-o practică deja tipică de răspândire a creștinismului, pescarii fuseseră deja botezați în masă, dar nimeni nu își făcuse timp să le explice religia pe care tocmai o adoptaseră.

Următorii doi ani și-i petrece botezând cât mai mulți oameni din zonă iar cu câteva luni înainte să plece din regiune botează un grup de 10.000 de persoane cu promisiunea că cineva va veni să le explice ce înseamnă religia creștină.

Noua misiune îl duce în Malacca unde în 1547 îl întâlnește pe Anjiro, un japonez foarte interesat de creștinism. Anjiro era de părere că această religie ar putea fi pe placul nobilimii japoneze pentru că aceștia erau ghidați de lumina rațiunii.

Interesat de propunerea sa, Xavier îl trimite pe Anjiro la Goa pentru a fi instruit în creștinism. Între timp el se întoarce în India pentru a rezolva unele probleme înainte să se îmbarce în cea mai îndrăzneață aventură de misionar. În aprilie 1549, cei doi alături altor iezuiți și pornesc spre Japonia.

Japonia era cel mai îndepărtat punct atins de europeni în secolul al XVI-lea. Atunci când aceștia ajung, trecuseră abia 6 ani de când primii comercianți portughezi puseseră piciorul pe acele insule. Primii europeni ajunseseră în Japonia din greșeală în drumul lor spre China.

Odată ajunși pe insula japoneză Kyushu, Anjiro îi duce pe iezuiți în orașul natal unde îi prezintă celor mai importanți oameni ai districtului. Între clasa conducătoare japoneză și iezuiți apare o afinitate naturală. Noul ordin al lui Loyola era în esență și prin politica de recrutare o elită aristocrată, ierarhică, ce valora ascultarea și onoarea și aplica campaniilor misionare idealurile unei caste războinice.

Momentul în care iezuiții au ajuns a concis și cu ridicarea la putere a unui dictator militar, Oda Nobunaga, care era împotriva influențelor budiste. După un an, el lasă în urmă mai mult de 1000 de convertiți dar succesul era abia începutul în Japonia.

În perioada marilor misiuni romano-catolice, toate forțele spaniole și portugheze de expansiune aveau alături membri ale celor patru mari ordine: dominicani, franciscani, augustinieni și iezuiți. Dintre toți, iezuiții erau cei mai energici iar până în 1615, aceștia divizaseră lumea în 32 de provincii unde aveau mai mult de 200 de colegii.

Cu toate acestea, succesul iezuiților a provocat ostilități din partea franciscanilor și dominicanilor. Între cele două ordine vechi și cel nou exista o distincție profundă a originilor. În principal franciscanii trebuiau să trăiască și să predice printre cei săraci în timp ce iezuiții, trimișii speciali ai papei, erau mai bine adaptați pentru a se mișca printre nobili.

Tensiunile dintre aceștia au fost una dintre cauzele dezastrului din Japonia. În timp ce iezuiții converteau nobilii, celelalte ordine se dedicau săracilor. Consternați de aceste relații între creștini, japonezii au interzis religia creștină. Același lucru are loc și în China unde la începutul secolului al XVIII-lea împăratul interzice creștinismul.

În timpul aceluiași secol și în Europa ordinele își pierd din prestigiu. Cel mai tare suferă iezuiții care sunt trimiși toți în statele papale iar și acolo, în cele din urmă, Papa Clement al XIV-lea interzice ordinul în 1773.

Cu toate acestea în 1814, Papa Pius al VII-lea reinstaurează ordinul iezuiților. Cu toate acestea nici unul dintre aceste ordine nu își recuperează puterea economică de care se bucuraseră atât de mult timp.

loading...

LĂSAȚI UN MESAJ