După vizita la bazilica Sacre Coeur, am corobât pe străduţele pitoreşti ale cartierului Montmartre, în căutarea cimitirului cu acelaşi nume, despre care ştiam că adăposteşte mormintele unor personalităţi celebre.
Termenul de „Montmartre” îşi are originile în latinescul Mons Martis, care se traduce prin „Muntele lui Marte”. În perioada creştină, denumirea latină a ajuns să fie cunoscută ca Montmartre, adică „Muntele martirului”. Aceasta face referire la faptul că, în anul 250, aici a fost decapitat Sfântul Denis, primul episcop al Parisului, care a murit pentru credinţa sa. El a adus creştinismul în Paris, iar în prezent este considerat Sfântul Patron al Franţei.
Cimitirul Montmartre este a treia mare necropolă din Paris, după Le Père Lachaise şi Montparnasse, având circa 20.000 de locuri de înhumare, ce se întind pe o suprafaţă de peste 11 hectare. Dacă tot suntem la capitolul „cifre”, e interesant de menţionat că acest cimitir este vegheat de aproximativ 750 de arbori, majoritatea arţari, alături de tuia, castani şi tei. Pe deasupra sa, trece Pont Caulaincourt, un pod de metal construit în anul 1888. Arată cumva ciudat şi pare că înghesuie mormintele, dacă ar fi fost un pic mai înalt cred că s-ar fi văzut mai bine.
Numit iniţial Cimetière du Nord (Cimitirul de Nord), datorită poziţionării sale, Cimitirul Montmartre a fost deschis la 1 ianuarie 1825, pe locul unde anterior se aflau vechile cariere de calcar de la poalele colinei Montmartre. În timpul Revoluţiei Franceze, carierele abandonate au fost utilizate ca gropi comune pentru cei ucişi în urma protestelor, inclusiv câteva sute de gărzi elveţiene care au murit în atacul de la Palatul Tuileries, de pe 10 august 1792. Cimitirul Montmartre a înlocuit vechile necropole din zonă, închise din motive de igienă.
Cimitirul Montmartre este un veritabil muzeu în aer liber, căci printre mormintele comune, simple, se înalţă adevărate opere de artă, sculpturi, cripte şi cavouri monumentale, decorate cu flori sau tot felul de forme impresionante. Nu se plăteşte nicio taxă de intrare, din fericire, aşa că este un obiectiv turistic numai bun de vizitat chiar şi pentru cei care călătoresc low-budget.
Deşi se află aproape de o zonă foarte turistică, în cimitir domneşte liniştea. Cumva, mă aşteptam la asta. Aş putea spune chiar că este învăluit într-o atmosferă romantică, mai ales datorită toamnei blânde şi a frunzelor galbene căzute printre morminte. Cine ştie câte regrete sunt adunate aici, apăsând fără îndurare lespezile reci ale mormintelor?
La intrare, undeva sub pod, se află o hartă a cimitirului, cu cele mai celebre morminte, astfel că dacă vreţi să vedeţi unul anume, este bine să faceţi o poză panoului cu aşezarea loturilor.
În Citimirul Montmartre îşi dorm somnul de veci mulţi artişti, pictori, compozitori, dansatori, cântăreţi, actori etc, alături de francezi anonimi. Până la urmă, moartea nu discriminează pe nimeni… Printre cei ale căror morminte pot fi admirate aici se numără Stendhal (Marie-Henri Beyle), Emile Zola, Gustave Moreau, Hector Berlioz, Dalida, Edgar Degas, Alexandre Dumas fiul, La Goulue, Jacques Offenbach etc.
Am aruncat un ochi pe lista cu morminte, însă am decis să-mi încep plimbarea prin cimitir la întâmplare, lăsându-mă pur şi simplu ghidată de paşi.
Aleile principale sunt destul de late, însă în rest mormintele sunt cam îngrămădite, iar locul de trecere printre ele e îngust. De aceea, poate fi greu să zăreşti în marea de pietre funerare una anume, care te interesează, mai ales dacă este micuţă şi comună. Ies în evidenţă doar cele impunătoare sau care au forme curioase. Unele morminte sunt foarte bine îngrijite şi acoperite de flori, în timp ce altele au cedat sub greutatea timpului, subjugate de natura nemiloasă, fiind acaparate de buruieni şi muşchi.
Chiar dacă era weekend, nu era aglomerat. În schimb, printre (şi peste) pietrele funerare elegante se plimbau alene o grămadă de pisici. După ce am văzut-o pe prima, parcă au început să apară din ce în ce mai multe. Unele gri, camuflate perfect în peisaj, în timp ce altele ieşeau în evidenţă cu nonşalanţă. Pisica roşcată, cu guler alb, se pare că avea veleităţi de vedetă, căci s-a lăsat fotografiată fără probleme din toate unghiurile, ciulind din când în când urechile la zgomote doar de ea auzite. Nu a fost deranjată de faptul că o urmăream peste tot, din dorinţa de a o imortaliza în cele mai amuzante ipostaze, aşa că şi-a văzut de treaba ei nestingherită.
Am întâlnit, desigur, şi pisici mai agresive, care s-au uitat la mine cu ochi pătrunzători, ascunse după crucile masive, ca şi cum m-ar fi avertizat să stau departe de ele. Se vede că sunt stăpânele pe-acolo şi le place să arate asta.
Primul mormânt celebru, descoperit fără prea mare dificultate, a fost cel al Dalidei (Yolanda Cristina Gigliotti), cântăreaţă şi actriţă cu origini italiene, crescută în Egipt. Aceasta a înregistrat melodii în mai multe limbi, printre care arabă, italiană, greacă, germană, franceză, engleză, japoneză etc. Dalida şi-a pus capăt zilelor în 1987, la Paris, lăsând în urmă un scurt bilet: „La vie m’est insupportable… Pardonnez-moi.” („Viaţa mi-a devenit insuportabilă. Iertaţi-mă”). Mormântul ei pare nou, fiind împodobit cu trandafiri proaspeţi, albi şi roşii, ce formează o cheie sol, iar statuia ei este însoţită în fundal de raze aurii de soare. Se pare că este cel mai vizitat loc de veci din citimir.
Scriitorul Emile Zola (1840 – 1902) se află aici doar cu numele, deoarece rămăşiţele sau au fost mutate la Panteon în anul 1908. Mormântul familiei sale se găseşte în continuare în Montmartre.
Cea mai înfiorătoare sculptură a fost una chiar de lângă pod, reprezentând un domn… decedat, în mărime naturală, pe fruntea căruia se plimbau diferite insecte. Dar să ne ştergem această imagine nu tocmai plăcută din minte şi să trecem mai departe.
În cimitir, există şi morminte care încă nu au „locatari”, dar au fost deja pregătite încă de pe-acum. Un exemplu este cel al caricaturistului francez Maurice Sinet, cunoscut ca Siné, al căruia viitor mormânt este împodobit cu o statuie sub formă de… cactus.
Am văzut destul de multe cavouri gotice, un fel de minibiserici cu detalii atent lucrate. De altfel, mare parte dintre uşile acestora au grilaje dantelate, cu modele frumos lucrate şi tot felul de simboluri împletite printre ele. Din cimitir, desigur că nu lipsesc nici corbii.
Pe aleile înghesuite, am întâlnit şi statui interesante, iar multe dintre ele vegheau morminte anonime sau ale unor persoane nu prea cunoscute.
Mi-a plăcut mult sculptura de la mormântul artistului francez Gustave Achille Guillaumet (1840 – 1887), renumit pentru picturile inspirate din peisajele Africii de Nord, acesta locuind o perioadă în oraşul Bou-Saada din Algeria. Sculptura „Tânăra din Bou Saâda”, realizată de Louis-Ernest Barrias, reprezintă o fată care lasă presară flori pe un portret al pictorului Guillaumet. Tânăra are o privire meditativă şi oarecum melancolică, misterioasă. M-am întrebat dacă aceasta întruchipează o persoană reală, din viaţa pictorului, sau a fost imaginată de sculptor.
O altă apariţie solemnă este sculptura reprezentându-l pe Moise, o reproducere din bronz a operei cu acelaşi nume de Michelangelo. Mormântul unde se află acesta aparţine filantropului Daniel Iffla, cunoscut şi ca Osiris. Acesta s-a îmbogăţit la Paris activând în domeniul bancar, dar s-a dedicat acţiunilor de binefacere după moartea soţiei sale, Leonie Carlier.
Statui reprezentând doamne mai mult sau mai puţin îmbrăcate sunt aşezate de veghe pe unele morminte, exprimând tristeţe, dar şi speranţă.
Chiar în timp ce mă îndreptam spre ieşirea cimitirului, mi-a atras atenţia un mormând simplu, cu două ghivece cu flori colorate şi o sculptură albă, cu margini rotunjite, încadrată în mijloc. M-am apropiat şi am descoperit cu uimire că este vorba de mormântul lui Victor Brauner, pictor şi poet român cu origini evreieşti (1903 – 1966). Născut la Piatra Neamţ, aceasta a studiat la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti şi la Academia Liberă de Pictură a lui Horia Igiroşanu. A pictat în mai multe stiluri: dadaist, abstract, expresionist. Între 1930-1935, a locuit la Paris, apoi a revenit în România. S-a întors în capitala Franţei în 1938 când, în urma unui incident, şi-a pierdut ochiul stâng. Interesant este faptul că anterior, în 1930, pictase lucrarea „Autoportret cu ochiul scos”… Coincidenţă sau premoniţie?
Pe mormânt, este gravat un citat din „Carnetele” sale: „Peindre, c’est la vie, la vraie vie, ma vie” („A picta este viaţa, adevărata viaţă, viaţa mea”). Sculptura ce-i decorează mormântul este o copie după una dintre lucrările sale, „Signe (Le vent)”, realizată în 1942.
Am ieşit din cimitirul Montmartre relaxată, ca după o plimbare prin parc. Atmosfera nu este deloc apăsătoare, morţii par liniştiţi şi împăcaţi cu destinul lor, în timp ce pisicile dau o culoare simpatică locului.
Cimitirul Montmartre este localizat în arondismentul 18, iar cele mai apropiate staţii de metrou sunt Place de Clichy şi Blanche. Accesul se face doar pe la poarta de pe micuţa stradă Rachel, nr. 20. Cimitirul îşi deschide porţile zilnic, între 8:30 şi 18:00 sau 20:30, în funcţie de anotimp.
