Limba rusa – sonoritati orientale

Limba rusa apartine grupului limbilor slave, alaturi de poloneza, bulgara, ucraineana, sarbo-croata, ceha, slovaca, bielorusa, macedoneana, toate derivate (ca si greaca, latina, sanscrita, limbile germanice) din fondul comun indo-european. Contextul geografic, istoric, cultural si social a facut ca acestea sa evolueze diferit. In timp, prestigiul unei limbi vine din importanta valorilor culturale pe care le creeaza si, in acest caz, limba rusa nu poate fi despartita de numele unor scriitori precum Dostoievski, Tolstoi, Essenin, Cehov, Mihail Bulgakov, Boris Pasternak, Aleksandr Soljenitin etc.

Limba rusa este o limba flexibila, cu sonoritati usor de recunoscut, date de accentul variabil si de folosirea consoanelor sonante, puternice, precum si a unor reguli de pronuntie simple, avand in vedere ca functioneaza dupa principiul fonetic (se pronunta cum se scrie), cu putine exceptii. Din punct de vedere lexical, limba rusa este extrem de nuantata, caracterizandu-se prin bogate familii lexicale (cuvinte obtinute de la aceeasi radacina, cu ajutorul sufixelor si al prefixelor). Ca particularitati gramaticale se pot remarca absenta articolului si existenta a doar trei timpuri verbale – trecut, prezent, viitor – si a doar trei moduri – indicativ, imperativ si conditional. Dar dincolo de reguli, exista in jurul cuvintelor si al frazelor un anume farmec al sonoritatilor orientale, o taina care vine, probabil, din negura timpului, un ritm calm, indecis, incarcat de o traire intensa, caracteristici care se pot sesiza chiar si de catre cei care nu cunosc aceasta limba, daca sunt atenti atunci cand privesc un film rusesc sau asculta muzica in aceasta limba.

In prezent, rusa este vorbita de aproape 300 de milioane de locuitori, ca limba materna sau ca a doua limba. Este limba oficiala a Federatiei Ruse si una dintre limbile oficiale din Bielorusia, Kazakhstan si Kirghizistan. Pana in anul 1917, rusa era singura limba oficiala a Imperiului Tarist. In perioada sovietica, politicile in privinta limbilor oficiale ale tarilor membre URSS au fluctuat destul de mult, fiecare republica constituenta avand propria limba oficiala, la care se adauga si rusa. Dupa separarea definitiva, din anul 1991, limba rusa a fost treptat inlocuita cu limbile vestice. In secolul al XX-lea, rusa a fost in continuare predata, ca limba optionala, in fostele state membre ale Pactului de la Varsovia. In prezent, rusa mai este vorbita si in multe alte teritorii, de exemplu, in Asia Centrala, in republicile din Caucaz, in tarile baltice (Estonia, Letonia, Lituania), in Israel, de catre peste 700.000 de etnici evrei, in America de nord, Canada etc.

Originea limbii ruse

Dialectul de origine slava, care poarta numele de rusa veche, s-a vorbit in partea de est a Europei, astazi Federatia Rusa, pana pe la sfarsitul secolului al XIII-lea. In acea perioada, limba rusa isi incepea separarea de celelalte limbi slave (limba ucraineana si bielorusa/belarusa). In acelasi timp, in scris, ca limba oficiala, se folosea slava veche, impusa de catre biserica, in perioada crestinarii Rusiei, incepand cu secolul al X-lea. La inceput, slavona liturgica era inteleasa de catre slavii din est. Cu toate acestea, pe masura trecerii timpului, diferentele intre limba scrisa si cea vorbita s-au accentuat si, chiar daca prima dintre ele a ramas limba literaturii si a administratiei, pana in secolul XVIII, aceasta devenise de neinteles pentru majoritatea populatiei.

Alfabetul rusesc (alfabetul chirilic) a fost introdus de catre misionarii crestini de origine greaca, veniti din Constantinopole (astazi Istambul), in jurul anului 860, perioada inceputului crestinarii slavilor. Acest alfabet a fost denumit dupa numele unui sfant de origine slava – Sfantul Cirilo. Alfabetul chirilic (cu 33 de litere) se bazeaza pe un sistem de scriere care apartine alfabetului grecesc, la care se mai adauga unele simboluri slave, necunoscute grecilor. Astazi, alfabetul chirilic mai este folosit si de catre ucraineni, sarbi si chiar bulgari, in timp ce polonezii, cehii, slovacii si slovenii folosesc alfabetul latin.

La inceputul secolului al XVIII-lea, reformele, pe toate planurile, realizate sub domnia Tarului Petru I, au antrenat si o ruptura lingvistica. Slava veche, limba a cultului religios si a administratiei, nu numai ca devenise inaccesibila omului de rand, dar nu mai corespundea noii societati si nu mai putea face fata conceptelor stiintifice, tehnologice, culturale si politice. In acest context, devenise evidenta necesitatea crearii unei limbi scrise (literare) noi, pornind de la formele existente, conservand specificul limbii ruse (amestec de slava arhaica, dialecte locale), dar imbogatind-o cu imprumuturi din limbile occidentale. Treptat, s-au stabilit normele limbii scrise, prin gramatici, dictionare etc., putandu-se vorbi de limba rusa moderna incepand cu secolul al XIX-lea.

Limba rusa a devenit limba dominanta a Imperiului tarist si, mai tarziu, a Uniunii Sovietice, in timpul regimului comunist constituindu-se ca una dintre cele mai eficiente “arme” de sovietizare a diferitelor teritorii, pana la mijlocul anilor 1980, cand are loc resurgenta culturala a fostelor republici sovietice. Cu toate acestea, multe dintre ele au pastrat limba rusa ca limba oficiala.

Dialectele limbii ruse

In ciuda nivelarii lingvistice de dupa anii 1900, in special in privinta vocabularului, in Rusia exista un numar considerabil de dialecte. Lingvistii divid dialectele acestei limbi in doua mari grupuri regionale – nordice si sudice, cu Moscova ca spatiu de tranzitie intre cele doua. Dialectele limbii ruse prezinta trasaturi distincte in ceea ce priveste intonatia si pronuntia, elementele de vocabular si de gramatica. Unele dintre acestea, adevarate relicve ale limbii stravechi, au fost abandonate de-a lungul timpului. Printre primii lingvisti care s-au ocupat de studierea aprofundata a acestei limbi s-au numarat  Lomonosov (chimist, scriitor si filolog), in secolul al XVIII-lea, si Vladimir Dahl, in secolul al XIX-lea, cel din urma fiind si autorul primului dictionar care includea si vocabularul dialectelor. Dupa patruzeci de ani de munca intensa, este publicat “Atlasul dialectelor limbii ruse”, in trei volume (1986-1989).