Limbile vorbite pe Terra – care este originea lor, câte sunt, care a fost prima limbă vorbită şi când – toate acestea au reprezentat, multă vreme, un subiect tabu. La jumătatea secolului al XIX-lea, Societăţi lingvistice din diverse ţări stipulau în statutul lor de funcţionare că: “nu se admite nicio cercetare/comunicare referitoare la originea limbilor”, cu argumentul că este imposibil să se studieze istoria limbajului uman, un fenomen atât de îndepărtat în timp şi care nu poate oferi dovezi palpabile, verificabile, despre începuturi.
Abia în anii 1990, acest tabu a fost depăşit, prin progresele făcute în cadrul unor abordări pluridisciplinare, al unor ştiinţe precum paleontologia, neurologia, neurostiintele, psihologia cognitivă, etologia (ştiinţa care studiază comportamentul şi modul de viaţă al animalelor, plantelor, relaţiile dintre indivizii aceleiaşi specii, dar şi tradiţiile şi obiceiurile unui popor), care au venit cu informaţii şi în sprijinul lingvisticii.
Cu toate acestea, şi astăzi, fenomenul apariţiei şi evoluţiei limbilor vorbite pe Terra este una dintre cele mai mari provocări pentru oamenii de ştiinţă, cu o mulţime de necunoscute. Chiar dacă etologii descoperă tot mai multe şi mai elaborate sisteme de comunicare la animale, mai multe decât s-a crezut până acum, limbajul articulat rămâne cea mai importantă caracteristică a oamenilor.
Dubla articulare este cea mai misterioasă proprietate a limbajului uman, în virtutea căreia, cu un număr limitat de sunete/semne, se poate crea o infinitate de cuvinte care, la rândul lor, se combină şi capătă sens prin sintaxă.
Se pare că un om petrece, în medie, şase ore pe zi conversând/comunicând şi o treime din timpul de veghe, ceea ce înseamnă enorm. Nicio altă specie nu face aşa ceva. Cum s-a trecut, s-au întrebat mereu specialiştii, de la primatele incapabile să vorbească (deşi cimpanzeii au şi ei, în creier, două zone specializate în limbaj – zonele Broca și Wernicke) la omul căruia îi este imposibil să tacă?
Când şi cum a apărut limbajul uman? De la mit la ştiinţă
Miturile tuturor popoarelor atribuie limbajului uman o origine supranaturală. Biblia explică multitudinea limbilor prin Mitul Turnului Babel, potrivit căruia limba unică a originilor, vorbită în oraşul regelui Nimrod, Babilon (Babilu, în akkadiană), primul oraş construit după Potop, a fost împărţită într-o mulţime de limbi pentru a aduce discordia între oamenii care construiseră un turn până la cer, nu pentru a inălţa slavă lui Dumnezeu, ci pentru faima constructorilor săi şi pentru a se închina unei false religii.
Din punct de vedere ştiinţific, nici astăzi specialiştii nu au ajuns la un punct de vedere comun referitor la momentul apariţiei limbajului uman. Cert este că apariţia acestuia este strâns legată de evoluţia creierului, dar ce anume fapt a dus la situaţia ca doar creierul uman să se adapteze la limbaj nu este clar.
Ar putea fi vorba, de pildă, de o componentă genetică, poate de gena proteinei Forkhead-P2, descoperită abia în 1998, a cărei mutaţie generează dificultăţi în construirea de fraze complete, şi de alte aspecte legate de neuronii -oglindă, care asigură conexiunea între ariile cerebrale Broca şi Wernicke, care controlează limbajul, poziţionarea laringelui (care coboară pe măsură ce un copil înaintează în vârstă) etc.
În privinţa epocii şi contextului în care a apărut limbajul, există mai multe teorii. Una dintre ele susţine că limbajul articulat, un proto-limbaj, ar fi apărut în urmă cu două milioane de ani, un fel de limbaj “cântat”, fără sintaxă, al Omului de Neanderthal.
Odată cu Homo habilis şi Homo erectus, morfologia craniului a suferit alte modificări necesare pentru articularea unei game mai largi de sunete. Ariile cerebrale Broca şi Wernicke, esenţiale în controlul limbajului, se pare că au apărut odată cu Homo sapiens.
O altă teorie, prezentată în cartea “The Major Transitions în Evolution”, a geneticianului britanic John Maynard Smith, publicată în 1997, spune că, în evoluţia vieţii pe Terra, au existat opt tranziţii majore, iar limbajul a apărut în timpul ultimei dintre acestea, odată cu trecerea de la primate la societăţile umane.
Neuroantropologul american Dean Falk, în teoria sa – “Baby Down” – consideră că limbajul articulat a apărut în condiţiile interacţiunii dintre primele mame hominide şi pruncii lor. Probabil că acestea, spre deosebire de primate, nu puteau să se deplaseze şi să-şi caute hrana purtându-şi tot timpul pruncii în spate şi erau nevoite, uneori, să-i lase pe sol. Ca să-i liniştească, este posibil ca mamele să fi dezvoltat un sistem de comunicare şi de reacţie la plânsul sugarului, însemnând expresii faciale, limbaj corporal, atingeri, râs şi apeluri emoţionale expresive – acestea putând fi primele forme de limbaj articulat.
Limbile vorbite pe Terra, în sensul modern al termenului, ar fi apărut mult mai târziu, între anii 80 000 – 60 000 i.Hr., în Africa de Est sau în Orientul Apropiat, când strămoşii omului actual – Homo sapiens sapiens – erau în număr mic, în jur de câteva mii de indivizi.
Presupunând că puteau folosi un limbaj articulat, nimeni nu poate spune, la momentul actual, dacă vorbeau o limbă comună (Teoria monogenezei). Teoria poligenezei avansează ideea că limbile vorbite pe Terra s-au dezvoltat după dispersia diferitelor grupuri de Homo sapiens, fără ca cineva să poată aduce vreo dovadă într-un sens sau altul.
Şi Noam Chomsky (n.1928), unul dintre cei mai mari lingvişti, filosofi şi istorici contemporani, cunoscut pentru teoria gramaticii generativ-transformaționale și pentru contribuțiile sale în domeniul lingvisticii teoretice (gramatica universală), crede că este posibil să fi existat o limbă de origine unică, dar nu ştim nimic despre aceasta.
Alte teorii despre limbajul primilor oameni
În afară de teorii precum “Bow-bow”, potrivit căreia onomatopeea se află la originea limbajului uman, sau teoria “pooh-pooh”, care face supoziţia că limbajul s-a dezvoltat din ţipetele de alertă în faţa animalelor, secolul al XX-lea a venit şi cu alte puncte de vedere.
Psihologul american Merlin Donald consideră că primele forme de limbaj s-au născut la Homo erectus, din mimetism, pentru nevoia de supravieţuire. Pentru a desemna un leu, un bivol sau alt animal, primii oameni ar fi folosit mima, adoptând mersul şi mişcările caracteristice ale acestor animale – o aptitudine similară cu cea a cimpanzeilor, de a-i imita pe alţii. Un astfel de comportament ar fi atestat şi de faptul că, în toate dansurile primitive, există elemente de mimetism.
O reminiscenţă a acestui tip de comportament, astăzi, s-ar regăsi, spune Merlin Donald, în manifestările copiilor, reminiscenţă a comportamentului gestual arhaic, sau în comunicarea pe care o foloseşte cineva care se află într-o ţară a cărei limbă nu o cunoaşte şi apelează spontan la mimă. O a doua fază în evoluţia limbajului s-ar fi produs, în opinia psihologului american, când au început să fie exprimate concepte abstracte sau alte aspecte legate timp (trecut, viitor, condiţional).
Alte teorii despre felul în care au apărut şi au evoluat limbile vorbite pe Terra pun accentul pe funcţia socială a limbajului, în sensul că nevoia şi avantajul limbajului nu rezidă atât în schimbul de informaţii, cât în întreţinerea relaţiilor sociale, calmarea conflictelor şi crearea de legături de ataşament între indivizi. Cel care vorbeşte atrage atenţia în jurul său şi obţine un loc bun în grup, iar o astfel de atitudine ajută la realizarea de coaliţii, de grupuri stabile.
Limbile vorbite pe Terra şi impactul alimentaţiei asupra acestora
Multe studii, începând cu anii 1980, pun în evidenţă şi un alt fapt, acela că apariţia/existenţa unor anumite sunete articulate a fost influenţată major de alimentaţie. Este cazul, de pildă, al consoanelor “f” şi “v” (sunete labio-dentale), prezente în mai mult de jumătate din limbile vorbite pe Terra, sunete care au apărut mai târziu, odată cu practicarea agriculturii, când hrana a devenit mai uşor de mestecat şi nu a mai determinat dezvoltarea mandibulei (a maxilarului inferior) şi nici modificări semnificative ale dinţilor.
Limbile vorbite pe Terra astăzi
Fără a se putea spune cu certitudine, se estimează totuşi că, în lume, la ora actuală, se vorbesc în jur de 6 912 limbi, fiind inventariate atât limbile vii, cât şi cele pe cale de dispariţie (aproximativ 50%), în condiţiile în care se apreciază că, la fiecare două săptămâni, mai dispare câte o limbă, în primul rând cele care nu au beneficiat şi de varianta scrisă.
Dacă nu se poate spune nimic sigur despre o limbă maternă, unică, a tuturor limbilor vorbite în prezent, lingviştii au indentificat şi grupat limbile vorbite pe Terra în familii mari – indo-europeana, afro-asiatica, sino-tibetana etc. Se crede că aceste familii mari de limbi s-au răspândit pe diferite continente, dând naştere la limbi-fiice, când oamenii au inventat agricultura şi au domesticit animalele, în perioada neolitică, începând cu 10 000 de ani în urmă.
Schimbarea modului de viaţă le-a permis oamenilor să devină mai numeroşi, să se stabilească în toată lumea şi să dezvolte noi mijloace de comunicare. Faptul că oamenii aparţinând unor limbi diferite numesc diferit acelaşi obiect, situaţie etc. la origine a fost ceva total arbitrar, adică fără un motiv anume sau, cu un termen utilizat în ligvistică, este ceea ce se numeşte “arbitarul semnului”, teorie formulată de marele lingvist elveţian Ferdinand de Saussure.
Lingvistul american Merritt Ruhlen, cu merite deosebite în clasificarea limbilor vorbite pe Terra şi care crede, de asemenea, că a existat o limba-mamă, în urmă cu peste 50 000 de ani, consideră, de exemplu, că primele cuvinte rostite de om au fost “tik” (deget) şi “aq’wa” (apă), prezente în 32 de familii de proto-limbi de pe glob.
“Arbitrarul semnului”, în concepţia lui Saussure, spune că nu există nicio legătură între conţinutul şi forma unui cuvânt, asocierea este total întâmplătoare. Aşa se face că fiecare limbă foloseşte alt termen pentru a denumi aceeaşi realitate. Nenumăraţi alţi specialişti se situează pe o poziţie total opusă teoriei saussuriene, considerând că forma unui cuvânt nu este arbitrară, ci se leagă de “ceva”.
Din cele 6912 limbi inventariate astăzi, peste 2 165 se vorbesc în Asia (la o populaţie de circa 4 miliarde de locuitori), în Africa, în jur de 2015 limbi (la 981 milioane de locuitori), în Europa, 255 de limbi (la 740 milioane de locuitori), în America, în jur de 1000 de limbi (la 922 milioane locuitori).
Limba română este o limbă neolatină (ca şi italiana, spaniola, franceza, portugheza), toate limbi romanice derivate din latina vulgară şi care fac parte din grupul italic al limbilor indo-europene.
Deşi acestea sunt reperele istorice oficiale ale apartenenţei limbii române (formată deja în secolul al VII-lea), rămâne o enigmă pe care niciun istoric şi niciun lingvist nu a descifrat-o – dacă romanii au ocupat Dacia timp de 169 de ani (106 – 275), în proporţie de o treime, în restul teritoriului trăind dacii liberi, cum este posibil ca atâtea triburi libere de daci războinici să-şi fi uitat limba maternă şi să-şi fi însuşit latina vulgară?
Statisticile mai arată că 96% din totalul limbilor vorbite în lume sunt folosite de doar 4% din populaţia mondială, în timp ce cele mai vorbite limbi (după criteriul limbă maternă şi a doua limbă vorbită) sunt: chineza mandarin (vorbită de peste 1200 milioane de persoane), spaniola, engleza, hindi, franceza, araba, rusa, portugheza, bengali.
Limbajul – definitoriu pentru fiinţa umană
În pofida progreselor făcute şi în această zonă a cunoaşterii, limbile vorbite pe Terra, istoria şi evoluţia lor rămân încă unele dintre cele mai mari enigme ale ştiinţei. Numai omul este înzestrat cu această facultate specială, a unui sistem de comunicare atât de elaborat. Fără limbaj nu ar exista cunoaştere, reflecţie, argumentare, imaginaţie, creativitate, limbajul ne modelează personalitatea şi invers, structurează relaţiile interumane, limbajul generează gândire.
Pentru om, nu există nimic în lume fără a fi şi în limbaj şi nimic din limbaj nu există fără a fi şi în lume. La nivel individual, limitele limbajului sunt limitele lumii/realităţii fiecăruia, iar astăzi “limitele limbajului sunt în minte, nu în funcţiile mandibulei”, cum spunea un celebru etnolog şi arheolog francez, Andre Leroi-Gourhan.
