Memoria apei – Este apa legătura noastră cu memoria universală, depozitarul emoţiilor noastre, purtătoarea tiparelor energetice şi informaţionale?

Memoria apei este, la ora actuală, unul dintre cele mai controversate subiecte din lumea ştiinţifică, pentru că, pe de o parte, dacă vor exista dovezi suficiente în acest sens (că apa are memorie), vor fi bulversate multe dintre fundamentele ştiinţei actuale, iar, pe de altă parte, industriei farmaceutice i-ar fi puse în pericol multe dintre sursele de profit, pentru că memoria apei ar confirma principiile homeopatiei (un sistem terapeutic care constă în administrarea în doze mici a substanţelor care, în cantităţi mai mari, ar putea provoca unui om sănătos o afecţiune similară cu aceea care este combătută) .

Memoria apei – apa este însăşi viaţa, nimic din ceea ce suntem nu poate exista fără apă

Apa nu numai că este necesară vieţii, apa este însăşi viaţa. Ipoteza cea mai credibilă a biochimiştilor este că, în oceanul primitiv, în “supa primordială”, s-au aflat toate “ingredientele” necesare apariţiei vieţii – aminoacizi, ADN, ARN – chiar dacă ştiinţa încă le mai caută originea – extraterestră, atmosferică sau oceanică. S-au refăcut în laborator condiţiile începutului – un amestec de gaze pentru a reprezenta atmosfera terestră (hidrogen, metan, amoniac), apă caldă, pentru a imita oceanul, descărcări electrice , pentru a simula fulgerul care a lovit “supa primordială”. După numai câteva zile, au apărut unsprezece tipuri de aminoacizi – primele “cărămizi” ale vieţii – intocmai, probabil, ca la inceputul absolut al lumii.

Apa nu este numai creuzetul vieţii, este consubstanţială existenţei, de la naşterea oricărui organism până la dispariţie. Încă un fapt remarcabil în acest sens, mamiferele terestre, toate, poartă moştenirea originilor acvatice, strămoşul este un tetrapod ieşit din ape în urmă cu peste 350 de milioane de ani. Despre acest trecut “marin”, fiinţa umană păstrează ciudate urme – orice embrion uman are, de fiecare parte a capului, un început de branhii, care regresează înainte de a şaptea săptămână, pentru a forma glandele paratiroide şi timusul. Subzistă în noi amintirea acestui trecut acvatic. Memoria apei adună tot mai multe dovezi că există.

Nu numai că purtăm urmele trecutului marin, dar fiecare celulă a corpului nostru conţine apă. Două treimi din organismul nostru este apă. Un adult cu o greutate de 70 de kilograme, de exemplu, are diseminate în toate organele şi structurile corpului în jur de 45 de litri de apă, de la smalţul dinţilor, până la ultima celulă. Suntem ca o coloană traversată 24 de ore din 24 de un flux continuu de apă.

Dacă un om poate să reziste 30 de zile fără mâncare, a sta trei zile fără apă este fatal. Este de ajuns, de asemenea, ca organismul să piardă 5% din cantitatea de apă (în perioadele de efort, prin transpiraţie etc.), pentru ca în creierul nostru să se declanşeze comanda, nevoia imperioasă de apă.

Lichidul amniotic ne lasă amintiri. În interiorul şi la exteriorul celulelor – în sânge şi în limfă – apa face posibil transferul, în tot organismul, al substanţelor biologice produse şi serveşte ca matrice pentru reacţiile chimice. O perioadă acvatică de nouă luni în care embrionul şi, apoi, fetusul se scaldă în lichidul amniotic. Este şi motivul pentru care nou-născuţii se simt atât de confortabil în apă.

Plasma (partea lichidă a sângelui) are o compoziţie foarte apropiată de a apei de mare. Cu excepţia concentraţiei de sare (9g/l pentru sânge, în jur de 35g/l pentru apa de mare), plasma conţine aceleaşi 92 de oligoelemente – fier, zinc, seleniu, magneziu etc. Într-un fel, purtăm cu noi, fiecare dintre noi, o parte de mare.

Memoria apei – un subiect controversat

Memoria apei este conceptul folosit, în 1988, de Jacques Benveniste, medic şi imunolog francez, când şi-a publicat rezultatul cercetărilor legate de acest subiect, în revista “Nature”, şi care a provocat vii controverse în lumea ştiinţifică şi conflicte de interese între reviste ştiinţifice de prestigiu.

Explicaţia succintă pe care medicul francez o dă noţiunii “memoria apei” este că apa, aflată în contact cu anumite substanţe, păstrează o “amprentă” a anumitor proprietăţi ale substanţei respective, chiar şi când nicio moleculă din acea substanţă nu mai este în apă.

În anii 1990, Benveniste a făcut şi alte experimente: transmiterea unei activităţi biologice dintr-o soluţie activă către apă, printr-un circuit electronic, apoi, prin înregistrări, pe computer.

La vremea respectivă, argumentele lui Benveniste au fost considerate ca fiind neconvingătoare, deoarece reluarea unor experimente arăta că apa nu reţine reţele ordonate de molecule decât o fracţiune de nanosecundă. Mai mult, Jacques Benveniste a fost acuzat că a “forţat” afirmarea unui neadevăr – memoria apei – pentru că cercetările sale au fost finanţate de un laborator specializat în producţia de medicamente homeopate.

Memoria apei – Un laureat al Premiului Nobel afirmă că apa face posibilă teleportarea ADN-ului

Fenomenul “memoria apei”, insuficient argumentat de Benveniste, a rămas însă în preocuparea specialiştilor din diverse domenii, rezultate semnificative fiind obţinute de către o echipă de cercetători condusă de Luc Montagnier, laureat al Premiului Nobel pentru medicină, în 2008.

Luc Montagnier nu a ezitat să pună atitudinea negativă a unei părţi a lumii ştiinţifice faţă de fenomenul “memoria apei” pe seama unei “terori intelectuale” şi, pentru a-şi continua cercetările despre modificările pe care ADN-ul le produce în structura apei, a ales să meargă în China, la Shanghai.

Laureat al Premiului Nobel pentru contribuţiile sale la descoperirea virusului care provoacă sida, Luc Montagnier a susţinut că “teleportarea ADN-ului” este posibilă, adică fenomenul care presupune producerea de unde electromagnetice de către ADN, măsurabile când acesta este puternic diluat în apă, unde care pot fi înregistrate, transmise şi portate într-un alt eşantion de apă pură, unde ADN-ul poate fi replicat. Practic, teleportarea ADN-ului este dovada că memoria apei există.

Dar experimentul lui Montagner care a scandalizat cel mai mult lumea ştiinţifică a fost următorul: a digitalizat semnalul radiant al ADN-ului unui pacient infectat cu HIV, apoi cu acelaşi ADN a preparat o diluţie în care să nu mai rămână nicio urmă a ADN-ului respectiv, după care, printr-un senzor, a “trimis” soluţia pe ecranul unui computer, unde, prin alte metode, a obţinut amprenta ADN-ului în cauză.

Teoria lui Montagner a fost aspru criticată, cei mai mulţi specialişti susţin că ştiinţa actuală nu poate furniza mecanisme explicative viabile pentru astfel de experimente. Montagner a fost acuzat de “misticism cuantic” sau că ar fi atins de “maladia Nobel”, în sensul că, în dorinţa de a obţine acest premiu din nou, ar fi gata să susţină orice idee pseudo-stiintifică.

Experimente recente care demonstrează că memoria apei există

În pofida faptului că Jacques Benveniste, apoi Luc Montagnier au fost discreditaţi, acuzaţi, marginalizaţi, din pricina teoriilor îndrăzneţe despre memoria apei, în prezent, tot mai mulţi cercetători vin să confirme prin experimentele lor că apa are memorie.

William Tiller, profesor la Stanford University, specialist în ingineria materialelor, autor al unei foarte interesante cărţi despre “Ştiinţă şi transformarea umană”, în care abordează problema energiilor subtile, dincolo de cele patru forţe fundamentale, este, de asemenea, autorul a nenumărate studii în care argumentează felul în care apa îşi schimbă structura şi proprietăţile şi felul în care nanostructurile pe care le conţine pot interacţiona, de exemplu, cu recipientul în care se află.

În cadrul aceleiaşi universităţi, un grup de cercetători, împreună cu William Tiller, prin metode specifice, au ajuns la concluzia că structura apei oferă surprize uriaşe, contrazicând multe dintre “adevărurile” consacrate. Astfel, spun aceştia, fiecare moleculă de apă nu se conectează cu alte patru, aşa cum se ştia, ci cu alte două, formând un fel de inele înlănţuite.

Louis Rey, un chimist elveţian, prin procedeul termoluminiscenţei, a arătat că soluţiile foarte diluate de compuşi în apă, păstrau/memorau amprenta compusului respectiv.

Masaru Emoto – Memoria apei leagă energia şi materia pentru a face miracole

Japonezul Masaru Emoto, doctor în medicină alternativă, înainte de experimentele unor fizicieni, chimişti, medici, a devenit cunoscut în întreaga lume prin cărţile şi studiile sale despre memoria apei, chiar dacă şi în cazul lui au existat nenumăraţi contestatari.

Experienţele lui legate de cristalizarea apei şi fotografiile menite să ilustreze încărcătura energetică a apei au devenit celebre. Masaru Emoto susţine că apa – memoria apei – înregistrează aspectele subtile, energetice, influenţa gândurilor, sentimentelor asupra structurii cristalelor de apă. Când cristalele de apă sunt purtătoare de energii benefice, au forme frumoase, simetrice, iar în cazul energiilor negative (de exemplu, apa tulbure sau chiar apa de la robinet) cristalele sunt dezordonate, haotice.

Pentru observaţiile sale, Masaru Emoto îngheaţă apa la -20 de grade Celsius, timp de trei ore. Apoi proiectează o rază de lumină asupra cristalelor de la suprafaţă şi le fotografiază. A constatat astfel că apele pure formează cristale armonioase, apele uzate formează cristale incomplete, asimetrice sau nu cristalizează, a mai sesizat că apa este sensibilă la energia sunetelor (cuvinte, muzică), apa este sensibilă la emoţii, la gânduri şi la textele scrise aplicate pe vasul în care se află.

La cererea mai multor oameni de ştiinţă, sceptici în privinţa teoriilor lui Masaru Emoto despre memoria apei, acesta a făcut diverse experimente, cum ar fi, de exemplu, cel în care simultan, 500 de japonezi, din diverse părţi ale ţării, au trimis acelaşi gând – “Apa este acum purificată. Mulţumesc.” – către o sticlă de apă aflată pe biroul lui Emoto. Privită la microscop, apa respectivă a trecut de la o stare de cristale haotice la o structură cristalină înstelată, geometrică. Acelaşi fenomen a fost observat de către echipa lui Emoto şi la apa luată de la locul cutremurului din Kobe, din 1995, şi care a beneficiat de rugăciunile populaţiei

Apa (H2O) – câteva date/statistici şi curiozităţi

• apa este unul dintre cele patru elemente fundamentale, evocat încă din miturile antichităţii, alături de pământ, aer şi foc;
• apa ocupă 70% din suprafaţa Terrei (privită din cosmos, Terra este “planeta albastră”) şi reprezintă peste 70% din greutatea corpului uman;
• molecula de apă este simplă (H2O), insă proprietăţile apei sunt complexe, iar dintre acestea, memoria apei poate fi revelaţia cunoaşterii ştiinţifice; are, de asemenea, proprietăţi electrice şi termice unice;
• apa este una dintre puţinele substanţe din natură care există în trei forme – lichidă, gazoasă şi solidă;
• la sfârşitul anilor 1700, Lavoisier şi Cavendish, separat, au descoperit că apa este formată din “aer inflamabil” (hidrogen) şi “aer vital” (oxigen) – H2O;
• o singularitate chimică a apei este dată de faptul că fiecare atom de oxigen se combină în mod particular cu atomii de hidrogen ai moleculelor vecine, legături hidrogen responsabile de reţelele hexagonale, de unde rezultă aranjamentul sub formă de cristal, şi nu unul haotic, cum se întâmplă la majoritatea lichidelor;
• fulgii de zăpadă au formă de stea cu şase braţe, moleculele de apă se organizează în reţele hexagonale;
• în corpul uman, lichidul intracelular conţine 66% apă, iar cel extracelular, 33%;
• creierul, plămânii, inima şi rinichii conţin între 65-85% apă, iar oasele, 35%;
• cantitatea de apă consumată zilnic de o persoană, sub diverse forme este de 2-4 litri;
• apa necesară zilnic pentru producerea alimentelor pentru o persoană este de 2 mii de litri;
• apa dulce (3 % din cantitatea totală) de pe Terra este folosită 70% pentru agricultură, 20% pentru industrie şi 10 % pentru consumul individual;
• din cantitatea totală de apă dulce (3% din toată apa de pe Pamant), un sfert este îngheţată, la poli sau sub formă de ghetari, la mari altitudini, alt sfert este proprietatea Canadei, alt sfert se găseşte în restul emisferei nordice (cea mai mare rezervă de apă dulce din lume se află în lacul Baikal), iar ultimul sfert se află în emisfera sudică (ceea ce înseamnă că 75% din populaţia globului se “bate” pe un sfert din apa dulce a Terrei, pentru a trăi, pentru a supravieţui.

  

Dincolo de viabilitatea unor experimente, de argumentele pro sau contra ale oamenilor de ştiinţă, memoria apei rămâne un fenomen de studiat şi de descoperit. Poate că şi în acest caz, totul se va rescrie. Pentru fiecare dintre noi însă, memoria apei, fie doar ca posibilitate (deşi se fac paşi uriaşi in demonstrarea ştiintifică a acestui fapt) poate fi un subiect de meditaţie.

Având în vedere că organismul uman este format din peste 70% apă, că apa este elementul vital, să facem măcar un exerciţiu de imaginaţie: dacă apa este sensibilă la reacţiile, gândurile, emoţiile noastre, dacă este purtătoarea amprentei noastre energetice si a memoriei inceputurilor, ce îi oferim zilnic? Dacă memoria apei este memoria noastră, sub ce semn punem această “memorie”? Al apei curate, al apei limpezi, care ar putea cristaliza în superbe forme şi străluciri? Sau altfel? Cele mai frumoase cristale fotografiate de Masaru Emoto au fost cele în a căror memorie au vibrat cuvintele “iubire şi gratitudine”.

Abordările ştiintifice moderne ale fizicii cuantice, care rescriu din temelii ştiinta traditională, când este vorba de ordinea Universului, sustin conceptul de “ordine implicită”, bazat pe principiul că intregul este in parte si partea in intreg, că tot ce există este interconectat si inseamnă energie. In virtutea acestei “ordini implicite”, nu poate fi intâmplare că organismul nostru inseamnă 70% apă, aşa cum şi Terra inseamnă 70% apă, nici că in sângele nostru sunt 92 de oligoelemente, ca şi in apa de mare, nici că amprenta gândului nostru ia formă de stea in cristalele de apă. “Memoria (universală) a vieții a venit pe acest pământ purtată de sufletul apei. Din această amintire, viața s-a trezit, ființa umană a apărut” (Masaru Emoto).

http://www.youtube.com/watch?v=ILSyt_Hhbjg