Mitul lui Sisif este titlul unui eseu, publicat în anul 1942, aparţinând scriitorului francez Albert Camus, laureat al Premiului Nobel pentru literatură în 1957. În pofida destinului tragic al acestui personaj mitologic – Sisif – care îi serveşte autorului francez drept pretext pentru a exprima reflecţiile sale filosofice despre sensul existenţei umane, despre conştiinţă, voinţă, puterea interioară, mesajul eseului lui Albert Camus este, paradoxal, unul care afirmă posibilitatea ca omul să fie fericit.
Într-o lume absurdă, spune scriitorul francez, în care omul se supune, în fiecare zi, aceloraşi îndatoriri repetabile până la exasperare, părând a avea un destin la fel de absurd, există şansa la fericire. “Chiar dacă ar fi doar lupta pentru înălţimi – afirmă autorul, cel care a trăit cea mai mare parte a vieţii în singurătate şi care este cunoscut ca reprezentant de marcă al literaturii şi filosofiei existenţialiste – aceasta ar fi de ajuns pentru a umple inima unui om”, aşa cum “nu există pasiune fără luptă”, iar “a trăi o experienţă, un destin, înseamnă a-l accepta pe deplin”.
Sisif – un personaj mitologic devenit simbol în literatura şi filosofia modernă
Sisif este un pesonaj din mitologia greacă, al cărui nume înseamnă “înţelept”. Potrivit legendelor antice, el este întemeietorul Corintului, unul dintre cele mai importante oraşe ale Greciei antice, în care se află şi un celebru templu dedicat Afroditei, zeiţa Frumuseţii. Tot el este considerat şi iniţiatorul Jocurilor istmice, în onoarea zeului mării şi al oceanelor, Poseidon. Homer, în scrierile sale, îl numeşte pe Sisif ca fiind “cel mai inteligent dintre oameni”.
Cea mai cunoscută dintre legendele care îl au ca protagonist pe Sisif se referă însă la confruntarea sa cu Thanatos, zeul morţii. Pentru că a dezvăluit faptul că însuşi Zeus o răpise pe Aegina, fiica zeului fluviului Asopos, Sisif trebuia pedepsit şi dus în lumea morţilor pentru totdeauna. Printr-un şiretlic, Sisif îl încătuşează pe Thanatos, după care Hades însuşi vine să-l ia pentru totdeauna în Infern. Sub pretextul că trebuie să mergă înapoi printre cei vii pentru a-i spune soţiei sale să se ocupe de funeraliile sale, Sisif, odată scăpat din Infern, refuză să se mai întoarcă.
Pentru vina de a-i fi înfruntat pe Zeus, pe Thanatos şi Hades şi de a fi îndrăznit să-şi dorească să rămână nemuritor, precum zeii, Sisif a fost pedepsit să rămână veşnic în Infern, iar cazna sa perpetuă să fie aceea de a urca o stâncă pe vârful unui deal, aceasta rostogolindu-se mereu înainte de a atinge vârful. Şi aşa la infinit.
De-a lungul timpului s-au dat diverse interpretări simbolice Mitului lui Sisif. Unii l-au asociat cu Soarele care răsare şi apune, într-un ciclu nesfârşit, sau cu mişcarea valurilor mărilor şi oceanelor, de înaintare şi retragere de la ţărm, sub puterea de atracţie a Lunii şi a Soarelui. Alţii l-au asociat cu ciclicitatea anotimpurilor, între solstiţiul de iarnă şi cel de vară.
Cea mai cunoscută interpretare a Mitului lui Sisif este însă aceea de metaforă a vieţii. Sisif este cel care a încercat să scape de moarte. S-a întors din Infern şi a îndrăznit să spere la nemurire. Pentru această îndrăzneală a fost pedepsit să ducă o stâncă în vârful dealului la nesfârşit, adică o muncă inutilă şi absurdă, făcută de cel care era considerat “înţelept” şi “inteligent”. Scriitorul care a consacrat Mitul lui Sisif ca metaforă-simbol a existenţei este scriitorul francez Albert Camus.
Albert Camus – între filosofia existenţialistă şi literatura absurdului
Albert Camus, venind dinspre existenţialism, un curent filosofic şi literar care postula că esenţa vieţii trebuie să fie dată de faptele omului, neincorsetat religios, moral, ideologic, s-a alăturat direcţiei literaturii absurdului, fundamentând filosofia absurdului.
Existenţialiştii (Jean Paul Sartre, Kierkegaard, Gabriel Marcel etc.) considerau că omul este singurul responsabil pentru sine, pentru acţiunile sale, pentru civilizaţia pe care şi-a creat-o. El, omul, îşi defineşte şi îşi formează valorile morale, de aceea ar fi inutil şi dăunător să se ascundă în spatele unui determinism religios sau aşteptând să se întâmple într-o altă lume/viaţă ceea ce nu a reuşit în aceasta.
“Fiecare persoană este o alegere absolută a sinelui”, susţinea Sartre, în eseul “L’Etre et le Neant” (Fiinţa şi Neantul), omul este “condamnat”la libertate, “nu există determinism, omul este liber, omul este libertatea”. De exemplu, spune Sartre, dacă o persoană decide să se căsătorească, înseamnă că apreciază căsătoria ca fiind interesantă, deci, din punctul de vedere al persoanei respective, toţi oamenii ar trebui să facă la fel. Sau, dacă cineva opreşte maşina în mijlocul străzii, blocând circulaţia, înseamnă că, din punctul de vedere al respectivei persoane, toţi ar trebui sau ar putea să facă la fel.
Ceea ce face ca filosofia şi literatura existenţialistă să rămână, în esenţă, marcate de scepticism este că, spun reprezentanţii acestei mişcări, omul, având totala libertate de alegere, ajunge să fie amprentat de angoasă, care nu este un simplu sentiment de teamă faţă de ceilalţi, este spaima în faţa propriilor alegeri şi spaima de neant. Dacă omul se defineşte prin propriile alegeri, acest fapt înseamnă că el angajează întreaga umanitate prin alegerile sale. Libertatea este experienţa fundamentală a vieţii şi sursa permanentei angoase, susţin existenţialiştii.
Literatura absurdului s-a născut în contextul social şi al politic al anilor din preajma celui de-al Doilea Război Mondial, adică într-o realitate debusolată, reflectată în conştiinţa individuală ca fiind lipsită de sens şi având drept consecinţe înstrăinarea omului de sine, de ceilalţi, incomunicarea, alienarea, absenţa aspiraţiilor şi a idealurilor.
Cel care a deschis drumul dramaturgiei absurdului, în literatura europeană, este românul Eugen Ionescu, stabilit la Paris şi impunându-se ca scriitor de limba franceză. În 1950, a fost pusă în scenă, la Paris, piesa sa, “Cântăreaţă cheală”. In aceeaşi perioadă, direcţia teatrului absurdului a fost ilustrată şi de alţi mari scriitori precum Samuel Beckett, Fernando Arrabal, Jean Genet etc., toţi preocupaţi de aceeaşi problematică a înstrăinării omului de sine.
Mitul lui Sisif în interpretarea lui Albert Camus
Între existenţialişti şi filosofia absurdului, Albert Camus explică de ce ar trebui să ne imaginăm un “Sisif fericit”, de ce viaţa, în pofida absurdităţii, merită să fie trăită.
În eseul Mitul lui Sisif (1942), în romanul “Străinul” (1942), în care reia acest mit, în piesele de teatru “Caligula”şi “Neînţelegerea”, ideea comună, din stratul de adâncime al operelor, este că sentimentul absurdului, în viaţa omului, se naşte din “greaţa” provocată de stereotipia unei existenţe fără scop, din faptul că omul subordonează fiecare zi unui “mâine” iluzoriu, timpul devenind astfel cel mai mare duşman.
Apoi, certitudinea morţii poate fi argumentul suprem al absurdităţii oricărei zbateri existenţiale. De fapt, nu lumea în sine este absurdă, consideră scriitorul francez, nici omul, ca individ, ci confruntarea omului cu lumea, cu timpul, marcată până la urmă de deziluzie, de zădărnicie şi de năruirea oricărui ideal.
În primul capitol din eseul Mitul lui Sisif, Albert Camus respinge deopotrivă modul în care tratează absurdul existenţei filosofi precum Husserl, Heidegger, Jaspers, Kierkegaard, fie exacerbând rolul experienţei trăite şi al conştiinţei, fie raportându-se la un Dumnezeu abstract şi absent. Din perspectiva gândirii filosofice a lui Albert Camus, odată recunoscută existenţa dimensiunii absurde a existenţei, şansa omului constă în asumarea a trei atitudini: revoltă, libertate şi pasiune.
În acest sens, Camus aduce exemplul lui Don Juan, “seducătorul în serie”, care încearcă să reaprindă flacăra pasiunii, căutând în fiecare femeie, în fiecare cucerire, scânteia iniţială a pasiunii lui, exemplul actorilor, în cazul cărora se vede cel mai bine în ce fel “aparenţa modelează fiinţa” şi al războinicilor, eroilor din istorie, care au renunţat la orice promisiune a eternităţii, pentru a se angaja total în condiţia umană, conştienţi că nimic nu durează veşnic şi nicio victorie nu este definitivă.
Ceea ce l-a fascinat pe Albert Camus în Mitul lui Sisif, pe care l-a ales ca arhetip al condiţiei umane, este timpul, cu adevărat tragic, când, după ce a urcat cu stânca în spate pe munte, Sisif trebuie să coboare, pentru a o lua de la capăt. Să coboare cu pas greu, obosit şi egal, conştientizând starea lui mizerabilă, fără speranţă. Şi, cu toate acestea, porneşte din nou cu stânca în spate spre vârf.
Faptul că duce mai departe o asemenea trudă este forma lui de revoltă, de asumare a destinului său, o “fericire” paradoxală – “a trăi o experienţă, un destin, înseamnă a-l accepta pe deplin” (Albert Camus, Mitul lui Sisif). Sisif a avut puterea de a-şi găsi fericirea în chiar îndeplinirea trudei pe care a primit-o ca pedeapsă şi nu în semnificaţia acestei trude. Fiecare strălucire a stâncii pe care o duce în spate sau a muntelui pe care îl urcă formează o lume, un univers, iar puterea de a o lua de la capăt îl arată stăpân pe destinul sau. “Lupta spre înălţimi este suficientă pentru a umple inima unui om. Trebuie să ni-l imaginăm pe Sisif fericit”, spune Albert Camus, preluând această afirmaţie de la un filosof japonez, Kuki Shuzo.
Astăzi, în limbajul comun, a spune despre cineva că “este un Sisif” sau că “trăieşte supliciul lui Sisif” înseamnă că parcurge o situaţie absurdă, repetitivă, căreia nu-i întrevede soluţia.
În sens filosofic, pornind de la Mitul lui Sisif, omul poate medita la ceea ce dă sens existenţei sale, la felul în care îşi ia în stăpânire destinul, la liberul arbitru, la semnificaţia libertăţii, la felul în care îşi construieşte o ierarhie a valorilor, pentru că şansele la fericire, oricât de paradoxal s-ar defini acest sentiment, sunt infinite.
