Mitul Zburătorului, specific folclorului românesc, este unul dintre reperele spiritualităţii noastre, al “matricei noastre stilistice”, cum numeşte Lucian Blaga arhetipurile/modelele cristalizate din experienţele fundamentale la care omul, de la începuturi şi până astăzi, participă activ, pasionat, implicat, şi care ne individualizează ca popor, mărturie a unui fel de a fi, de a gândi, de a simţi în timp şi, implicit, în momentele fundamentale ale existenţei.
Un mit, spune Mircea Eliade, “povesteşte cum a ajuns un lucru să existe sau cum au luat naştere o comportare, o instituţie, un fel de a munci; acesta este motivul pentru care miturile constituie paradigmele oricărui act omenesc semnificativ”. Pilonii spiritualităţii româneşti, în jurul cărora s-a construit, de veacuri, gândirea magică, sunt: mitul etonogenezei (“Traian şi Dochia”), al existenţei pastorale (“Mioriţa”), al jertfei (“Monastirea Argesului”), al “Marii Călătorii” (din lumea “cu dor” în lumea “fără dor”), al iubirii (“Zburătorul”).
Dincolo de aceste repere fundamentale, folclorul românesc, într-un excepţional univers de creaţii lirice, epice, ritualice etc., surprinde atitudini, sentimente, ipostaze umane din care răzbate “armonia latină sfârtecată adeseori de furtuna fondului latent slavo-trac, exuberant şi vital, care fulgeră molcom în adâncimile oarecum metafizice ale sufletului românesc” (Lucian Blaga).
Mitul Zburătorului – o ipostază a iubirii, un “daimon arhaic”
Dacă, în cultura universală, un mit de referinţă pentru sentimentul iubirii este Mitul Androginului, consemnat în “Banchetul” lui Platon, în folclorul românesc, cel mai cunoscut din perspectiva valorii iniţiatice pe care îl are primul impact cu un astfel de sentiment şi în spiritul tainelor din “adâncimile metafizice ale sufletului”, este Mitul Zburătorului.
Zburătorul, aşa cum rezultă din nenumărate creaţii populare, este o fiinţă fantastică, având capacitatea să ia diverse chipuri – tânăr frumos, şarpe înaripat, zmeu, flacăra etc. – provocând primii fiori ai iubirii, o imagine emblematică pentru momentul în care sentimentul erotic se înfiripă.
Romulus Vulcănescu, în “Mitologie română”, luând în considerare legendele româneşti din care se constituie Mitul Zburătorului, spune despre acesta că este “o semidivinitate erotică, un daimon arhaic de factură malefică […] Înfăţişarea lui trebuie să corespundă capacităţii sale de seducţie […] era acoperit uneori de solzi argintii, purta pe umeri aripi albe, mari şi învolte, alteori pătrundea nevăzut ca o adiere şi tulbura firea celor care îl aşteptau în somn. Zburătorul rătăcea noaptea, dând târcoale uliţelor, grădinilor, livezilor şi caselor, pentru a tulbura fetele de măritat, nevestele părăsite şi văduvele pătimaşe. Subtil se metamorfoza chiar în iubitul celor astfel ademenite şi petrecea cu ele până la cântători […] Zburătorul nu era un vampir. El nu era nici un demon al morţii. Activitatea Zburătorului era numai oniric-erotică”.
Aceleaşi trăsături sunt subliniate şi de George Călinescu, în primul capitol din “Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, descriind Zburătorul ca pe “un demon, de o frumuseţe răpitoare, care tulbură minţile şi simţurile fetelor tinere, făcându-le să tânjească după iubire”, asociat momentului în care “întreaga atenţie se orientează spre fiinţa umană în relaţie cu propria devenire, cu natura, cosmosul şi ceea ce se află dincolo de puterea obişnuită de a înţelege.”
Cea mai veche referire la Zburător, într-un text scris, se găseşte în “Descrierea Moldovei”, de Dimitrie Cantemir, în care autorul îl descrie ca pe “o nălucă, un om tânăr, frumos […] care nu poate fi văzut de ceilalţi oameni, nici chiar de către cei care îl pândesc”.
Potrivit mitului, Zburătorul se arată numai în visul fetelor, după care dispare în lume pentru totdeauna, iar vindecarea nu se poate face, spun tradiţiile, decât cu descântece, fumigaţii cu ierburi de leac sau rugăciuni. Se poate presupune că planul oniric în care se manifestă Zburătorul şi pe care insistă mitul conţine, în esenţă, sugestia că visul reprezintă un mijloc de autocunoaştere.
Mitul Zburatorului si corespondenţe cu alte culturi
Este evident că Zburătorul este o imagine specifică folclorului românesc. Există însă şi în alte culturi, în cele occidentale, de exemplu, fiinţe fantastice similare, care poartă însă alt nume: Incubus, un demon cu înfăţişare masculină, şi Succubus, un demon feminin, corespunzător, de pildă, Zburatoroaicei din miturile românesti. Deosebirea fundamentală între aceste reprezentări constă în faptul că, dacă în tradiţiile occidentale, aceste fiinţe au accentuate trăsături demonice, în cele româneşti, Zburătorul este, mai degrabă, întruchiparea iubitului aşteptat, dorit, iar sentimentele pe care le provoacă transmit un mesaj despre intensitatea cu care poate fi trăit sentimentul iubirii.
Faptul că Mitul Zburătorului este foarte cunoscut în spaţiul culturii româneşti se datorează şi faptului că scriitorul paşoptist Ion Heliade Rădulescu a scris o baladă cultă cu acelaşi titlu – “Zburătorul” – în care este fidel viziunii folclorice din care s-a inspirat. Ceea ce adăugă scriitorul, la nivelul viziunii artistice, este un anume accent ironico-umoristic referitor la Zburător, ca în următoarele versuri: “Balaur de lumină cu coada-nflăcărată,/Si-pietre nestemate lucea pe el ca foc./Spun, soro, c-ar fi june cu dragoste curată;/Dar lipsa d-a lui drăgosti! departe de ăst loc!/Pândeste, bată-l crucea! Si-n somn colea mi-ti vine/Ca brad un flăcăiandru, si tras ca prin inel,/Bălai, cu părul d-aur! dar slabele lui vine/N-au nici un pic de sânge, s-un nas ca vai de el!”.
Ulterior, şi alţi scriitori au valorificat Mitul Zburătorului, Mihai Eminescu fiind un nume de referinţă. În “Luceafărul”, astrul îndrăgostit “coboară” în visul fetei de împărat: “Şi pas cu pas pe urma ei/Alunecă-n odaie,/Tesând cu recile-i scântei/O mreajă de văpaie./Şi când în pat se-ntinde drept/Copila să se culce,/I-atinge mînile pe piept,/I-nchide geana dulce”.
Înfăţişările pe care Luceafărul le ia ca să apară în visul fetei de împărat – înger şi demon – trimit şi ele la viziunea folclorică, dar şi la o valorificare subtil şi înalt filosofică, prin care se transmite ideea unei pasiuni mistuitoare a celui căruia i-a fost dat să facă parte din ordinea universală, pentru eternitate, dar gata să-şi sacrifice nemurirea pentru “o oră de iubire”. Criticul literar Marin Mincu observă că, în ipostaza de daimon, Luceafărul “se manifestă în esenţa sa autentică, profundă, fără valul angelic înşelător”, cu o frenezie dionisiacă, “o zeitate supremă, infernală, scăldată în focul unui soare nocturn, cu privirile aprinse de o patimă arzătoare”.
Ion Negoiţescu, în studiul “Poezia lui Mihai Eminescu”, insistă, de asemenea, pe imaginile poetice eminesciene care trădează un “joc voluptuos” intre fiinţă şi nefiinţă (ca şi în Mitul Zburătorului), “figura de străvezimi şi frumuseţe funerară a Luceafărului” fiind expresia “demoniei senzualităţii”, cu “arderile ei de răcori”, cu “magia sublunară”, cu “braţele reci cu care femeia, vrăjindu-l, la rândul ei, cuprinde indrăgostitul şi îl umple de “ucigase plăceri”.
În Mitul Zburătorului, reprezentarea acestei fiinţe fantastice ca “daimon”/demon trebuie înţeleasă în sensul arhaic, pe care grecii l-au dat cuvântului, de “geniu al neliniştii”, “geniu bun” sau “geniu rău” care veghează asupra destinului unei persoane, care stârneşte pasiuni, dorinţe, tumult interior.
De altfel, romanticii au exploatat tocmai această ipostază răzvrătită a “daimonului”, “fiinţe asemănătoare zeilor prin puterea pe care o deţin” sau “suflete ale morţilor, genii tutelare sau temute”, “sfetnici de taină, acţionând mai mult prin intuiţii spontane decât prin raţionamente”, “permiţând să se vadă mai departe şi mai sigur, într-un mod ireductibil la argumente” (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionarul de simboluri). Iar iubirea, mai mult decât orice alt sentiment, prin contradicţiile, provocările ei, exprimă cel mai bine esenţa fiinţei, latenţele, amestecul de lumină şi întuneric, de apolinic şi dionisiac, este principiul misterios care orânduieşte totul şi spre care converg toate gândurile şi acţiunile.
De aceea Mitul Zburătorului, al cărui mesaj nu trebuie limitat la înţelegerea comună a “spiritului rău”, a “demonului”, care îşi vrăjeşte “victima”, pentru a o părăsi, este unul dintre miturile româneşti fundamentale. Un arhetip care, indirect, îl îndeamnă pe om să vadă, să înţeleagă “nu ostilitatea lucrurilor, nici fragilitatea lor în cadrul universalei opoziţii (n.n. bine – rău, fericire – nefericire, lumină – întuneric, rai – iad, frumos – urât, femeie – bărbat etc.), ci frăgezimea vieţii şi a legăturilor dintre lucruri, mai adâncă decât înţelepciunea obişnuită, a marilor tristeţi” (Constantin Noica, “Cuvânt împreună despre rostirea românească”).
