Neuroteologia si experientele religioase

Neuroteologia (numita si neurostiinta religiei) este un domeniu de cercetare relativ nou, care isi propune sa explice, in termenii neurostiintelor, nevoia omului de “a crede” sau de a parcurge orice alta experienta religioasa. Promotorii neuroteologiei sustin ca exista un suport neurologic al experientelor subiective de natura religioasa, spirituala sau mistica.

Conceptul de neuroteologie a fost utilizat, pentru prima data, de catre Aldous Huxley, celebru scriitor britanic, in 1962, in romanul sau, cu valoare de testament, scris cu un an inaintea mortii – « Insula ». In 1994, Laurence O. McKinney publica prima lucrare pe acest subiect, intitulata « Neuroteologia : religia virtuala in secolul al XXI-lea », in care prezenta o teorie potrivit careia dezvoltarea cortexului prefrontal, la om, creeaza capacitatea de perceptie a timpului, incepand cu varsta de trei ani. Faptul ca omul nu are amintiri dinaintea acestei varste face ca intrebari de felul « De unde vin ? », « Spre ce tinta merge viata mea ? » « In cine/ce sa cred ? » etc. sa fie la originea diverselor cautari din zona spirituala a fiintei.

In anii 1980, Michael Persinger, un specialist american in neurostiinte, a facut mai multe experimente, in cursul carora a stimulat lobul temporal al subiectilor sai cu un echipament numit “casca lui Dumnezeu”, constatand ca cei mai multi au marturisit, ulterior, ca au avut senzatia unei « prezente » in incaperea in care se desfasurau experimentele. Situatia a fost aspru criticata de catre alti cercetatori, ceea ce a facut aproape imposibila repetarea ei.

Credincios sau nu, fiecare dintre noi a avut macar o data sentimentul unui alt fel de a intelege lumea sau a trait un moment inefabil, inexplicabil rational, trecand pragul unei manastiri, al unui templu, ascultand muzica sacra sau in timpul unei rugaciuni. In 2003, Richard Wiseman, psiholog la Universitatea Hertfordshire, din Marea Britanie, a fost interesat sa afle mai mult in legatura cu acest aspect si, folosindu-se de 750 de persoane care s-au oferit ca voluntari, le-a pus in situatia de a asculta cantece religioase si sunete de joasa frecventa (10-20 Hz), ca acelea specifice orgilor din bisericile catolice, in alternanta cu fragmente de muzica contemporana. 22% din auditoriu a recunoscut ca a avut senzatia de gol in stomac, de emotie puternica, amintiri refulate au iesit la suprafata, iar ritmul cardiac s-a accelerat.

In prezent, neuroteologia castiga tot mai mult teren si specialistii in domeniu au adus nenumarate dovezi ca extazul religios este generat de cauze « cerebrale ». Mai exact, hiperactivarea amigdalelor, a hipocampului si a regiunilor temporale sub-corticale dau sentimentul de « plutire », pot provoca halucinatii, flash-uri luminoase, si stimuleaza secretia de neurotransmitatori, determinand o stare de euforie, de pace si armonie.

Andrew Newberg, profesor la Universitatea din Pennsylvania, radiolog, autor de carti de neuroteologie, consacra doua zile, in fiecare saptamana, studiind creierul pacientilor sai, din perspectiva elementelor care ar putea avea legatura cu sentimentul religios. El s-a ocupat, in special, de calugarii budisti din Tibet, observandu-i (cu ajutorul unei camere tomografice) in timpul meditatiilor si al rugaciunii, cand se produce o crestere a fluxului sangvin in cortexul frontal (regiunea capacitatilor cognitive superioare). De asemenea, centrii atentiei din lobii frontali sunt capabili sa concentreze spiritul asupra preocuparii centrale (rugaciunea), fenomen pe care neurologii il numesc redundanta. Aceasta blocheaza senzatiile secundare, asa cum se intampla, de exemplu, si cand se poate citi o carte intr-un spatiu aglomerat, ignorandu-se ceea ce se petrece in jur. De asemenea, activitatea lobului parietal este foarte importanta, deoarece, daca se impiedica un influx senzorial sa acceada in aceasta zona, cum se intampla in timpul meditatiei, creierul poate percepe « eul » ca « fara sfarsit », conexat la puterea divina. Eliminarea distinctiei eu/non-eu, trezirea zonelor « emotionale » sunt, asadar, cheia neurobiologica a experientelor religioase, aspecte care constituie obiectul de studiu al neuroteologiei. Datorita plasticitatii cerebrale, exercitiile de meditatie, practicate de timpuriu, stimuleaza predispozitia spre o traire religioasa intensa.