Se intampla adesea, chiar si in cazul marilor creatori, ca timpul, pe de o parte, sau preluarea stereotipa a unor interpretari, tentatia superlativelor, inertia indusa de teama de a nu gresi in optiunile noastre culturale, pe de alta parte, sa aseze o umbra peste imaginea lor si sa ne impiedice sa ajungem la esenta operei. In mod surprinzator, in pofida a nenumarate clisee care se folosesc atunci cand vine vorba de Mihai Eminescu, de felul “Luceafarul poeziei romanesti”, “cel mai mare poet”, “cel mai mare romantic”, “poetul nepereche”, “astrul nostru tutelar” etc., ramane mereu o prospetime extraordinara a cuvantului din opera, o ivire perpetua de sensuri, <<E un “nu stiu ce” s-un “nu stiu cum”>>, un mister pe care versul eminescian il atribuie iubitei, dar care se potriveste si creatiei, in ansamblul sau.
Receptarea critica a operei eminesciene a mers de la elogiul neconditionat, la contestare (chiar vehementa, in anii 1990), in numele a cine stie ce complexe culturale, ale unor “intelectuali” cu statut moral incert, alterati de obedienta fata de regimul comunist si debusolati in peisajul post revolutionar. Spiritul vizionar eminescian i-a cuprins si pe acestia, caci portretul lor se regaseste perfect in satirele sale: “Iar deasupra tuturora va vorbi vreun mititel/Nu slavindu-te pe tine… Lustruindu-se pe el/Sub a numelui tau umbra” (“Scrisoarea I”).
In 1872, la numai sase ani de la debutul lui Eminescu in revista “Familia” si la doi ani dupa ce publicase primele poezii in “Convorbiri literare” (“Venere si Madona”, “Mortua est”, “Epigonii”), Titu Maiorescu il prezenta pe tanarul scriitor, in studiul “Directia noua in poezia si proza romana”, “cu totul osebit in felul sau, om al timpului modern, deocamdata blazat in cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate(…), dar, in fine, poet, poet in toata puterea cuvantului”. Tot Maiorescu, cel care l-a cunoscut indeaproape si l-a sprijinit in nenumarate imprejurari ale vietii sale, in 1889, anul in care Eminescu s-a stins din viata, trecand in eternitate, i-a fixat imaginea sub semnul genialitatii, fiind convins ca oriunde s-ar fi ivit in lumina, destinul lui ar fi fost acelasi.
In opera lui Eminescu nu numai ca s-au cristalizat toate liniile de forta ale unui intreg secol de romantism european, dar aparitia lui in literatura noastra este absolut exceptionala, avand in vedere traditia relativ scurta a scrisului in limba romana, prin raportare la scara istoriei – trecuse doar putin peste un secol de la primele incercari de a aseza in vers limba romana si mult mai putin de la inceputurile poeziei romantice, naiv-sentimentale, a poetilor Vacaresti. Si dintr-o data, printr-un salt urias, titanic, marile teme si motive literare – timpul demiurgic (prezent in aproape toate poeziile eminesciene), transcendenta (“Invierea”. “Dumnezeu si om”, “Inger de paza”), geniul (“Scrisoarea I”, “Luceafarul”), zborul uranic (“Demonism”, “Miradoniz”), reveria (motivul “la vida es sueno”/“viata e vis”- in “Dorinta”), “norocul schimbator (“fortuna labilis” – in “Glossa”), erosul (“Floare albastra”, “Sara pe deal”, “Lasa-ti lumea”), dorul nemarginit (“De ce nu-mi vii”, “Craiasa din povesti”), presentimentul mortii (“Oda in metru antic”), etnogeneza romaneasca (“Sarmis”, “Decebal”), mituri autohtone, grecesti, orientale, filozofia lui Shopenhauer, Kant, Hegel, panorama desertaciunilor (“Memento mori”) etc. – toate s-au sublimat in opera eminesciana, comparabila valoric cu a lui Dante, Goethe, Novalis, Leopardi, Lamartine s.a.m.d.
Dar daca opera lui Mihai Eminescu nu este cu nimic mai prejos fata de marile repere ale culturii universale, dupa cum afirma criticul literar Vladimir Streinu, <<Prea putini poeti, ca Eminescu, si-au creat o mitologie pe care neamul lor sa si-o poata insusi. “Luceafarul” este, astfel, pentru noi, un mit despre a carui semnificatie nu ne mai intrebam azi, dupa cum nu ne mai intrebam nici despre semnificatia originara a miturilor grecesti, multumindu-ne sa ni se povesteasca din nou numai intamplarile lor supranaturale>>.
Cu argumente asemanatoare, Constantin Noica, in lucrarea “Sentimentul romanesc al fiintei” (1978), interpreteaza poemul “Luceafarul” ca un model al fiintei romanesti, “prinsa” intre contingent si cer, intre sacru si profan, si daca – spune autorul – “Luceafarul (indragostit de “o prea frumoasa fata”) se retrage in nefericirea sa de a fi “nemuritor si rece”, lumea de jos (a muritorilor) a invatat, cu adevarat, sa-si ridice privirile catre el (Luceafarul) sau catre altul ca el, de parca ar sta sa sparga “cercul sau cel stramt”, in care doar norocul o “petrece”. Ca si trecerea Luceafarului (a lui Hyperion – din grecescul “hyper eon”/”cel pe deasupra mergator”) prin viata unei fete “din rude mari, imparatesti”, trecerea lui Eminescu prin lumea noastra ne-a metamorfozat, ne-a fixat alte repere valorice, ne-a indreptat ochii spre cer si ne-a facut sa nu putem privi stelele decat murmurandu-i numele. “Gandul purtat de dor” care il anima pe Luceafar, ca si “visul de luceferi” al fetei indragostite sunt metafore ale destinului, cum nu s-au mai scris nici inainte si nici dupa Eminescu.
15 ianuarie 1850 – data nasterii lui Mihai Eminescu – este bine fixata in memoria si in constiinta romanilor si este firesc sa fie asa, pentru ca numele si opera poetului, prozatorului, dramaturgului, ziaristului, ganditorului Eminescu reprezinta semnul eternitatii noastre. Sa il citim pe Eminescu, sa il iubim pe Eminescu si, poate, gandurile noastre vor ajunge acolo, in sferele inalte, unde “nu-i hotar/Nici ochi spre a cunoaste/Si vremea-ncearca in zadar/Din goluri a se naste”. De-acolo de unde “ca-n ziua cea dentai” “izvorasc lumine”, a coborat, pe Pamant, spiritul lui, pentru a trai viata aceasta – “clipa suspendata” intre trecut si viitor.
