Originea cuvantului “Craciun”

“Craciun” este denumirea populara, preluata din numeroasele mituri romanesti (basme, legende, colinde), a Sarbatorii Nasterii Domnului Iisus Hristos (in limba latina – « Nascere Domini »). Majoritatea lingvistilor sunt de acord ca termenul « Craciun » isi are originea fie in latinescul « creatio » – “nastere” (patruns, in limba romana, prin intermediul limbii slavone, care l-a modoficat fonetic, dupa cum sustine academicianul Alexandru Rosetti, slavona fiind frecvent utilizata in textele religioase ale Evului Mediu) – sau, mai degraba, provine din latinescul “calatio” – “convocare”.

Victor Kernbach, autor al Dictionarului de mitologie generala, subliniaza ca, la romani, “calatio” insemna “convocarea”, la fiecare inceput de luna, de catre preoti, a credinciosilor, pentru a li se comunica data principalelor sarbatori. Acest fapt era important cu atat mai mult cu cat, in primele secole d.Hr., la 25 decembrie, de exemplu, era inca vie celebrarea, la solstitiul de iarna, a « Nasterii Soarelui », sarbatoare precrestina, tinand de cultul zeului Mithra (numit de romani « Sol Invictus » – « Soarele neinvins »). Cu aceasta ocazie, oamenii se adunau in sanctuare si, la miezul noptii, aprindeau roti de foc, in timp ce strigau « Fecioara a nascut ! Lumina creste ! », reminiscente ale acestor ritualuri precrestine pastrandu-se si astazi in diverse zone ale tarii, unde, in noaptea care preceda Nasterea Domnului, se rostogolesc pe dealuri roti aprinse, fara ca lumea sa mai faca vreo asociere cu indepartatele timpuri, de dinaintea Nasterii Domnului, ci doar cu « Lumina » adusa in lume de nasterea pruncului Iisus.

Sfantul Augustin, unul dintre cei patru Parinti ai Bisericii Romane, din secolul al IV-lea, recunoscand originea pagana a Sarbatorii Craciunului, ii indemna pe credinciosi sa celebreze nu Soarele, ci pe Creatorul Soarelui, al luminii si al lumii. De altfel, in perioada crestinismului timpuriu, nu se sarbatorea acest eveniment – Nasterea Domnului – primii care au facut-o fiind egiptenii crestini, dar nu la 25 decembrie, ci pe 6 ianuarie (ziua « Nasterii spirituale » a lui Iisus), cand, astazi, in calendarul crestin, este Boboteaza. Abia in secolul al IV-lea, Biserica Romana (pentru a contracara cultul zeului Mithra), si apoi si cea Orientala, au stabilit Ziua Nasterii Domnului, pe 25 decembrie. Primul « Craciun Nou » a fost sarbatorit, la Roma, in anul 354, in timpul Papei Liberius, iar in Bizant, in 375.

Acelasi mitololog, Victor Kernbach, sustine ca, in folclorul romanesc, « Craciun » este, mai degraba, numele unui personaj simbolic, din categoria « Mosilor » ( « Stramosilor »), asa cum reiese din versurile unui colind din Dobrogea, pe care il citeaza, preluandu-l din lucrarea « Dacia preistorica », a lui Nicolae Densusianu : «Sus la dalbe manastiri/ Sede Bunul Dumnezeu/ Sede Maica Precista/ Sede batrinul Craciun/ Sade Ion, Sant Ion / Langa Ion, Sant Ion/ Sed tot sfintii de-a randul ».

 Suprapunerea povestii biblice despre Nasterea lui Iisus pe vechi legende precrestine romanesti este vizibila si in alte creatii foclorice, cele mai cunoscute fiind cele despre Craciun (om bogat, rau si viclean, care avea o fata oloaga, una schioapa si alta oarba) si Craciuneasa. Aceasta din urma ii primeste pe Iosif si pe Maria si o ajuta pe Maica Domnului sa nasca, in iesle, unde animalele l-au incalzit pe Pruncul Iisus. Craciuneasa este, insa, pedepsita de Craciun, care i-a taiat mainile, Fecioara Maria daruindu-i altele « de aur » si vindecandu-i si fiicele. Atunci au stralucit, pe bolta cereasca, Luceafarul si stelele, Steaua de la Rasarit i-a condus pe Magi, iar Craciun, intelegand intr-un tarziu minunea, si-a cerut iertare.

Pentru ca el a fost primul, spune legenda, care a crezut (chiar daca a gresit, la inceput) in Fiul lui Dumnezeu, de atunci, in traditia romanesca, Ziua Nasterii Domnului s-a numit Craciun. Si originea colindelor, in gandirea magica romaneasca, se leaga de acest moment, corespunzand cantecelor de bucurie intonate de slugile lui Craciun, cand au vazut minunea infaptuita de Maica Domnului, cu mainile Craciunesei. Iar focul aprins de Craciun, in curtea casei sale, in semn de bucurie, a fost din lemn de brad – copac considerat sacru inca de pe vremea dacilor, ceea ce demonstreaza ca multe simboluri ale Sarbatorii Nasterii Domnului vin din fondul mitic romanesc, si nu din obiceiurile occidentale, unde, de exemplu, abia in secolul al XIX-lea, Sfantul Bonifaciu a inlocuit stejarul (arborele sacru al druizilor) cu bradul.

Desigur, pot exista, in gandirea magica ancestrala, elemente comune, in spatii geografice largi, dar ar fi important sa nu uitam sau sa (re)descoperim ceea ce este specific culturii si civilizatiei noastre, deoarece numai aceste aspecte dau nota distinctiva a profilului nostru spiritual, fara de care niciun popor nu exista cu adevarat.