Leonardo Da Vinci a fost cel care a realizat primele schițe primitive pentru prima mașină terestră blindată în timpul secolului al XV-lea. Cu toate acestea, tancul sub forma cunoscută în ziua de astăzi a fost conceput în secolul al XX-lea. Conceput inițial pentru a transporta muniție pe un teren vast și variabil, utilizarea acestuia a fost schimbată odată ce a fost realizat potențialul său militar de a pătrunde în liniile inamice asigurând mobilitatea necesară armatelor care încă considerau capturarea de teren ca fiind cea mai importantă.

În timpul Primului Război Mondial, Aliații au fost primii care au început să dezvolte vehicule de luptă blindate. Primele încercări ale Franței de utilizare a vehiculelor blindate pe câmpul de luptă au fost menite să îndepărteze sârma ghimpată ce devenise de la începutul războiului un accesoriu periculos al tranșeelor.

La fel cum sârma ghimpată fusese luată din peisajul agricol și transformată în armă mortală pentru război, la fel fuseseră luate și șasiurile inițiale ale tancurilor de la tractoarele agricole. Chiar și așa, în scurt timp se renunță la șasiurile pe roți în favoarea șenilelor moderne care erau deja folosite în agricultura din Statele Unite ale Americii, din moment ce ele asigurau o mai mare aderență pe terenul de pe câmpurile de luptă franceze și belgiene ce aveau să devină în curând niște mlaștini.

În timp ce armatele franceze au înregistrat un oarecare succes folosind aceste vehicule pentru a trece prin sârma ghimpată, acesta a fost eclipsat de potențialul pe care îl avea pe câmpul de luptă folosite fiind ca arme.

În 1915, Winston Churchill, la momentul respectiv fiind Primul Lord al Amiralității din Marina Britanică, a auzit de câteva prototipuri britanice abandonate ce implicau distrugătoare de mitraliere și vehicule ce permiteau trecerea peste tranșee. Acestuia i se păru foarte interesantă ideea unor vehicule ce puteau trece pe câmpul de luptă precum navele pe apă și mai ales faptul că aveau propriile tunuri.

În acest sens, Churchill a stabilit Comitetul Landship pentru a duce experimentele mai departe iar ceea ce a urmat a fost o serie de modele nereușite, inginerii încercând să găsească o modalitate de a găsi roțile perfecte.

Provocările cu care se confruntau inginerii din Comitetul Landship erau unice în 1915. Aceste vehicule aveau nevoie de un tip de tracțiune ce putea permite trecerea peste șanțuri mai late de un metru și mai adânci de 2 metri și în mod ideal ce ar putea permite trecerea peste terenuri noroioase.

După aproximativ 1 an de încercări nereușite, la începutul anului 1916, britanicii au început să aibă ceva succes cu modelul „Little Willie”, ce folosea un cadru pistă romboidal, folosit și în ziua de astăzi.

Fiind cunoscut sub numele de tanc de la sfârșitul anului 1915, modelul ulterior lui Little Willie, tancul britanic Mark I a fost folosit pentru prima dată în luptă în timpul bătăliei de la Somme din septembrie 1916. Din cele 40 de tancuri ce fuseseră considerate gata de luptă doar 32 funcționau suficient de bine cât să fie scoase la luptă. Din acestea, multe s-au împotmolit pe terenul accidentat sau s-au stricat. Mult decât atât înăuntrul tancului era îngrozitor de cald și plin de fum iar o simplă scânteie putea aprinde întreg echipajul.

Chiar dacă englezii au fost primii care au reușit să realizeze primul tanc fiabil, francezii au continuat în același timp să proiecteze și să dezvolte propriile modele. Mai mult decât atât în scurt timp modelul francez Renault FT din 1918 a depășit modelul britanic Mark I atât prin capacitatea operațională cât și prin influența asupra modelelor ulterioare. În timpul bătăliei de la Amiens din august 1918, Aliații aveau undeva la 600 de tancuri iar germanii aproximativ 90.

Dacă în timpul Primului Război Mondial, tancurile erau văzute ca având potențial, în al Doilea Război Mondial, tancurile reprezentau putere. Dezvoltarea acestora a continuat pe parcursul perioadei interbelice.

Modelul francez Renault FT avea designul potrivit, cu motorul în spate, echipajul în față și un tun în partea de sus dar era foarte ușor. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial tancurile deveneau mai mari, mai grele, aveau mai multă putere și o viteză mult mai mare.

Odată cu îmbunătățirea designului, misiunea sa s-a lărgit, fiind acum folosite și pentru ofensivă și pentru defensivă, precum și vehicule de recuperare și salvare. Unele modele aveau chiar un aruncător de flăcări montat în partea de sus în locul tunului.

Interesant de observat este că tancurile germane, chiar dacă rămăseseră în urma Aliaților cu designul, s-au dovedit a fi superioare și de multe ori au dominat câmpul de luptă cu învechitul Panzer. Spre deosebire de modelele americane care era realizate bine și folosind părți puține, cele germane era bijuterii inginerești iar exact acest aspect reprezenta punctul lor slab. Ei foloseau extrem de multe părți pentru a face un lucru simplu iar dacă doar o singură parte se strica, nimic nu mai funcționa. La fel și tancurile rusești, chiar dacă nu erau atât de rafinate precum cele germane, erau mult mai multe.

De asemenea, un alt lucru curios îl reprezintă faptul că tancurile britanice au fost echipate cu capabilități de a face ceai.

Cea mai mare bătălie în care au fost folosite tancuri a avut loc în 1943 la Kursk în Rusia, unde aproape 9000 de tancuri germane și ruse s-au ciocnit.

Dacă începuturile tancului au fost incerte, în doar 20 de ani, acestea au devenit forța dominantă pe câmpul de luptă, poziție ce și-au solidificat-o de atunci.

answear.ro%20

LĂSAȚI UN MESAJ