Pedeapsa capitală sau pedeapsa cu moartea reprezintă o modalitate legală prin care tribunalul de judecată al unei țări poate alege să pedepsească o persoană găsită vinovată de o crimă. Termenul „capital” provine din latinescul „capitallis” care înseamnă „privitor la cap”. În multe țări, executarea pedepsei nu se realizează imediat, iar contestarea cazurilor poate duce la înlocuirea pedepsei cu închisoare pe viață. Au existat cazuri în Statele Unite și Japonia în care deținuții au trăit cu verdictul de condamnat la moarte chiar și cinsprezece ani până să fie executați.
Pedeapsa capitală a fost implementată încă din cele mai vechi timpuri. Înainte de apariția unui sistem legal de judecată în interiorul unui stat sau organizații religioase, crimele sau disputele dintre familii, triburi sau alte mici comunități erau rezolvate prin intermediul unei vendete personale. De cele mai multe ori, aceasta avea loc în numele unui cod de onoare.
Mai târziu, pedeapsa capitală a început să fie folosită în mai toate societățile, cel condamnat fiind deseori învinuit nu doar de anumite crime comise (omor, trădare, spionaj, crime de natură sexuală etc.), dar și de păcatul de a fi disident politic sau religios. Execuțiile aveau loc, de obicei, în public, sub privirile unei mulțimi numeroase, pentru ca cei vinovați să fie oferiți drept exemplu, după ce aceștia fuseseră, în prealabil, torturați. Execuțiile publice au fost interzise în Marea Britanie în 1868, iar în Statele Unite au continuat până în 1930.
În secolul al VII-lea, în Grecia antică, Draco, primul legiuitor al Atenei, înlocuiește sistemul de lege orală și cel de vendetă sau răzbunarea sângelui cu un cod scris, care poate fi pus în aplicare doar de tribunal. Legile draconiene propuneau pedeapsa cu moartea în cazuri de crimă, trădare, incendiere sau viol, chiar dacă Plato a susținut că acestea ar trebui aplicate doar celor care sunt incorigibili. Și romanii au aplicat pedeapsa cu moarte, deși cei condamnați au fost scutiți de această pedeapsă pentru o scurtă perioadă în timpul republicii romane.
Aplicarea pedepsei capitale și-a găsit deseori justificarea în codul babilonian al lui Hammurabi unde apare legea talionului (lat. lex talionis), „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”. Legea era menită să asigure că pedeapsa va fi aplicată asupra criminalilor în același fel în care aceștia au acționat asupra victimelor. Foarte multe societăți timpurii au aplicat acest principiu ad litteram.
De asemenea, adepții creștinismului și ai iudaismului au găsit îndreptățită aplicarea pedepsei capitale prin intermediul unor versete biblice din Cartea Exodului (21, 23-25) și din Levitic (24, 19-21). Legea islamică condamnă la pedeapsa capitală în cazul unor crime precum adulterul sau apostazia, însă nu și atunci când este vorba de omor care e considerat a fi o crimă civilă şi pentru care pedeapsa poate fi stabilită de rudele victimei.
Încă din antichitate și până în secolul al XIX-lea, cei condamnați la moarte erau executați prin metode extrem de barbare, printre care fierbere până la moarte (în China), crucificare, jupuire, zdrobire, executare cu pietre, dezmembrare, împușcare etc. În Roma Antică aceștia erau aruncați de pe stânca Tarpeiană, iar cei acuzați de paricid erau crucificați, forțați la lupte în arenă sau închiși într-un sac cu vipere și apoi aruncați în mare.
Pedeapsa capitală a fost deseori evitată și înlocuită cu metode alternative de pedepsire, precum exilul forțat sau plata compensatorie. În Japonia, în timpul perioadei pașnice Heian (794-1185), împăratul obișnuia să înlocuiască pedeapsa capitală cu deportarea într-o zonă îndepărtată.
În timpul Evului Mediu infractorii puteau beneficia de bunăvoința clerului dacă dovedeau că sunt preoți hirotoniți sau preoți de mir. Mai târziu, între secolele XV – XVIII, întrucât singura dovadă a hirotonisirii era alfabetizarea, condamnații scăpau de moarte dacă dovedeau că știu să citească.
La sfârșitul secolului al XVIII-lea s-a militat pentru modalități de executare a pedepsei capitale mai „umane”. În Franța a apărut ghilotina, în Marea Britanie, metoda de spânzurare prin sufocare a fost înlocuită cu cea de rupere a gâtului, în Statele Unite au fost introduse scaunul electric și camerele de gazare, schimbate mai târziu cu injecția letală.
Influențate de Iluminismul european, mișcările aboliționiste au început să prindă contur. De asemenea, a început să se ceară reducerea numărului de crime pentru care se dădea pedeapsa cu moartea (și fapte mai puțin grave, precum furtul, erau până atunci pedepsite cu moarte). Argumentele aduse în defavoarea pedepsei capitale sunt atât de ordin moral, cât şi utilitar și practic.
Din punct de vedere moral s-a susținut că pedeapsa capitală este contraproductivă, deoarece statul legalizează același tip de comportament pe care încearcă să îl reprime și încalcă unul dintre drepturile fundamentale ale omului. Apoi, pedeapsa cu moartea nu s-a dovedit mai eficientă decât celelalte tipuri de pedepse și condamnarea este susceptibilă de eroare, așa cum s-a dovedit ulterior, în cazuri în care vechile probe au fost reevaluate cu noi metode tehnologice.
În Statele Unite, Michigan a fost primul stat care a abolit pedeapsa cu moartea în 18 mai 1848. În prezent, optsprezece state din SUA au abolit pedeapsa capitală, ultimul fiind Maryland. În Europa, prima țară care a abolit pedeapsa capitală a fost Portugalia, în 1867. Ulterior, până la începutul secolului al XX-lea, mai multe țări din Europa au procedat la fel, printre care Olanda și țările scandinave. În Italia, deși fusese abolită, pedeapsa cu moartea a fost reintrodusă în timpul regimului fascist al lui Benito Mussolini.
Numeroase țări au abolit pedeapsa cu moartea în ceea ce privește crimele de gradul întâi, însă majoritatea au continuat să o aplice în cazuri de înaltă trădare. Uniunea Europeană a impus în 1998 o nouă condiție, de abolire a pedepsei capitale, statelor care doresc să adere.
Există, de asemenea, țări în care pedeapsa capitală se bucură încă de popularitate, precum în Sudul Africii, unde momentan este abolită. În China, execuțiile au scăzut în ultimii ani, iar în India acestea au crescut, în special din cauza numărului mare de violuri care au loc în ultimul timp. Execuțiile publice încă se practică în țări precum Somalia, Iran, Nigeria, Arabia Saudită sau Coreea de Nord.
