Planul Marshall a fost un program de ajutorare economică a Europei, anunțat în 1947 de către secretarul de stat al SUA, George C. Marshall. Ajutorul a constat în 12.3 miliarde de dolari, bani de care au beneficiat țările încluse în program, el desfășurându-se între anii 1948-1851. Pe fundalul unui colaps financiar suferit de Europa la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și a unei Uniuni Sovietice dornică de expansiune, Statele Unite și-au dat seama că pentru a alunga pericolul unei influențe comuniste în zonă, Europa trebuie ajutată.

Unul dintre principalele motive care au dus la crearea planului Marshall a fost eșecul în ceea ce privește controlarea și guvernarea Germaniei după sfârșitul războiului. În urma Conferinței de la Potsdam, din 1945, soarta acesteia a fost hotărâtă de către SUA, Marea Britanie și URSS, care au convenit asupra unei guvernări comune a Germaniei din punct de vedere economic, avându-se, însă, grijă ca aceasta să nu se transforme într-o putere capabilă să pună, din nou, pacea în pericol. Astfel, teritoriul acesteia a fost împărți în patru părți, una revenindu-i Franței.

Pentru recuperarea economică a Europei era necesară o recuperare economică a Germaniei, iar comerțul german, împreună cu fabricile acesteia și a cărbunelui și oțelului din zonă puteau face posibil acest lucru.

Ocuparea comună a Germaniei și încercările Puterilor Aliate de a-i reduce puterea au dus, curând, la un impas. Franța și Uniunea Sovietică doreau măsuri radicale care ar fi făcut foarte dificilă recuperarea economică a Germaniei, în timp ce SUA își doreau ușurarea restricțiilor la nivel industrial pentru a reduce costurile necesare pentru ocupație. Opțiunea Statelor Unite a fost influențată și de situația Marii Britanii, care în 1947 a fost nevoită să oprească sprijinul financiar acordat Greciei și Turciei, din lipsă de resurse economice. Teama unei extinderi a influenței comuniste în zonă l-a convins pe președintele Truman să umple golul lăsat de Marea Britanie. În acest fel, prin reconstruirea piețelor europene și angrenarea acestora în comerțul mondial, se putea asigura controlul împotriva agresiunilor sovietice și a apariției și consolidării partidelor comuniste în țările vestice.

Anunțarea Doctrinei Truman în martie 1947, prin care oferea ajutor Greciei și Turciei, măsură luată în special pentru a opri infiltrarea comuniștilor în aceste zone, a stârnit proteste violente din partea partidelor comuniste aflate în Franța și Italia, crescând astfel anxietățile în ceea ce privește influența aparatului sovietic.

În plus, condițiile de trai din întreaga Europă s-au înrăutățit în timpul iernii dintre anii 1946-1947, iar ninsorile și temperaturile scăzute au provocat scăderea drastică a producției cărbunelui. Din această cauză, numeroase fabrici au fost nevoite să se închidă, iar șomajul a crescut simțitor. Din cauza foametei, sărăciei și disperării, exista riscul ca europenii să înceapă să se simtă atrași de către partidele comuniste existente deja în aceste țări și să îi voteze pe aceștia la putere, pentru ca mai apoi să înceapă să servească interesele Moscovei, devenind state satelit ale URSS-ului.

În viziunea lui Marshall, acum era momentul ca Germania să devină „motorul redresării europene”, iar în 5 iunie 1947, în timpul unui discurs susținut la Universitatea Harvard, acesta anunță planul Marshall.

Odată cu anunțarea planului Marshall, era clar că hotărârile luate în urma Conferinței de la Postdam erau anulate. Acest lucru a fost simțit ca un afront de către Uniunea Sovietică, care nu doar că a refuzat să se implice în planul de reabilitare economică și instituțională a Germaniei, dar, temându-se că Estul Europei se va lăsa atras de hegemonia economică a vestului și că va scăpa de sub influența sovietică, a început să își întărească controlul.

Zidul care avea să împartă Europa în cadrul Războiului Rece avea să fie consolidat în septembrie 1947; la o întâlnire a partidelor comuniste europene în Polonia, se pun bazele Biroului Comunist de Informații (Cominform-ul).

Planul Marshall părea o problemă imperativă la momentul respectiv, însă și astăzi sînt polemici în ceea ce privește necesitatea lui. Chiar dacă a pornit pe fondul unei crize economice în Europa, iar presiunea momentului – condițiile grele și pericolul reprezentat de ideologia sovietică care căuta să se extindă – părea să-i ofere legitimitate, există totuși voci care atestă gravitatea situației de după 1947. Marea Britanie și Franța și-au depăsit producția industrială, pe care o aveau înainte de război, pînă la sfîrșitul lui 1948, iar pînă la sfîrșitul următorului an, Italia, Belgia și Olanda au făcut la fel. De asemenea, Germania a atins nivelul de producție pe care îl avea înainte de război pînă la jumătatea anului 1948.

Printre țările care au avut cel mai mult de câștigat de pe urma planului Marshall se află Franța. În 1946, J. Monnet a creat planul Monnet, un program de investiții în principalele producții, cărbune și oțel, transport, locuințe și agricultură, care nu doar că a rezolvat problema inflației, dar a și dus la o creștere majoră a producției industriale. Drept urmare, pînă în 1950, Franța a ajuns să exporte atât de mult cât importa.

Italia, pe de altă parte, țară fostă inamică și învinsă, a depus eforturi în a-și recâștiga statutul internațional. Pentru a depăși inflația și instabilitatea monetară, a apelat la tăieri de fonduri guvernamentale, iar ajutorul Marshall a fost folosit pentru reconstruirea zonelor afectate de război și aducerea alimentelor de bază. Deși la început au fost restricționate investițiile publice, lucru care a încetinit dezvoltarea economică și a dus la șomaj, iar după doi ani oficialitățile italiene au fost de accord să investească în industrie și agricultură, precum și în proiecte de lucrări publice.

Între 1948-1958, vestul Germaniei, devenit între timp Republica Federală Germană, a cunoscut o creștere economică atât de mare încât a început să se vorbească despre un „miracol german”. În 1950, producția industrială s-a triplat, iar șomajul a scăzut de la 10% la 4%. Pe lângă ajutorul venit din Planul Marshall, la creșterea economică a Germaniei au contribuit și alți factori, precum forța imensă de muncă, cauzată și de migrația care a avut loc după război, din partea de est; dar mai ales reforma valutară care a avut loc când în 1948, puterile vestice au hotărât să retragă vechile datorii de război și să le înlocuiască cu noua marcă nemțească, care a dus nu doar la diminuarea pieței negre, dar și la creșterea puterii de cumpărare.

loading...

LĂSAȚI UN MESAJ