Plictiseala – o problemă controversată, aproape filosofică. De ce ne plictisim şi care sunt efectele acestei stări?

Plictiseala – un cuvânt banal, atât de uzitat încât, de obicei, nici nu mai zăbovim asupra înţelesurilor acestuia, este, pentru foarte mulţi, un fel de amprentă cotidiană sau, dacă nu este aşa, puţini sunt cei care nu încearcă niciodată o astfel de stare.

Spunem că ne plictisim când facem lucruri repetitive sau când nu facem nimic, când nu ne putem concentra asupra unei activităţi care nu ne stârneşte interesul, la locul de muncă (sindromul Boreout), la şcoală, acasă, şi nu putem schimba acest fapt, ne plictisim când stăm la rând, într-un magazin, într-o sală de aşteptare, când nu avem cu ce ne “umple timpul”, când pare că nu funcţionează niciun resort care să ne scoată din apatie, când nu putem ieşi din “efectul de platou”.

Că a fost si este considerată stare, atitudine, semn de superficialitate, sentiment apăsător de monotonie, de tristeţe, de apatie, de spleen, de uşoară depresie, plictiseala este o manifestare specific umană, care i-a preocupat, în timpurile mai vechi, pe filosofi, pe moralişti, iar în zilele noastre, mai ales pe psihologi, care vin cu explicaţii uneori contradictorii legate de cauzele şi efectele acesteia.

Plictiseala poate apărea în orice situaţie, inclusiv în cazurile de hiperactivitate. A fost şi este prezentă în toate epocile şi este nu numai rezultatul experienţelor personale, ci este supusă şi altor determinări, de natură socială si culturală.

Plictiseala, în societatea contemporană, de exemplu, este considerată un fel de “mal du siecle” (“boală a secolului”) şi, spun specialiştii, apare frecvent în marile aglomerări urbane, este un reflex al civilizaţiei “consumiste”, care tinde să piardă sensul autentic al lucrurilor, în favoarea comercializării plăcerii.

Plictiseala – diverse perspective, mai mult sau mai puţin filosofice

Blaise Pascal, matematician, fizician, filosof şi moralist francez, din secolul al XVII-lea, perioadă a clasicismului, în care valorile morale reprezentau un reper existenţial fundamental, considera că nimic nu este mai insuportabil pentru om decât să fie în repaos complet, fără pasiuni, fără activităţi, fără divertisment, pentru că atunci simte nimicul, abandonul, inadecvarea, neputinţa, tristeţea, răul, disperarea.

“Plictiseala a intrat în lume prin lene şi face parte, în mare măsură, din căutările oamenilor legate de plăcere, jocuri, distractie, societate” – spunea, în acelaşi secol XVII, şi La Bruyere, celebrul moralist francez, în cartea sa, “Caracterele” sau “Moravurile veacului”, în care surprindea spiritul vremii sale, printr-o serie de tipologii, subtil construite.

Mai târziu, în secolul al XIX-lea, filosoful german Arthur Schopenhauer, în lucrarea “Lumea ca voinţă şi reprezentare”, considera, de asemenea, că viaţa omului oscilează, ca un pendul, între suferinţă şi plictiseală, iar această a doua stare este un fel de privare de bucurie şi de ură faţă de sine.

În 1960, scriitorul italian Alberto Moravia, în romanul “Plictiseala”, adăugă aspectelor menţionate anterior, incomunicarea, înţelegând această stare ca “un fel de insuficienţă, de absenţă a realităţii”, ca “o pătură prea scurtă, ca o pană de electricitate sau ca o floare care se ofileşte brusc”.

La începutul anilor 2000, filosoful norvegian Lars Svendsen a publicat o carte intitulată “Scurtă filosofie a plictiselii”, în care abordează acest subiect în contextul societăţii contemporane. El observă că a doua jumătate a secolului al XX-lea s-a caracterizat prin “cultul supra-ocupaţiei”. O agendă supra-incărcată era semnul unui statut social ridicat, plictiseala fiind, secole de-a rândul, mai degrabă, un fenomen marginal.

Începutul secolului al XXI-lea evidenţiază însă, spune filosoful, o altă tendinţă – aceea de a ieşi din “apologia vitezei”, spre o societate “nomadă”, în care plictiseala este starea care îl duce pe individ spre sine însuşi, descoperind în interioritatea sa un fel de pasivitate, de durere, de disconfort psihologic, de apatie, de indiferenţă la lumea din jur, care tinde să se generalizeze.

Tipuri de plictiseală

Dincolo de percepţia comună a plictiselii, a “oblomovismului”, care implică un amestec de apatie, de lipsă de concentrare, de interes, lene şi tendinţa de amânare a lucrurilor de făcut, mai ales dacă acestea nu aduc o satisfacţie imediată, psihologii au identificat mai multe tipuri ale acestei stări, care depind semnificativ de personalitatea fiecăruia:

• Plictiseala “indiferentă” – este o atitudine de indiferenţă faţă de lumea din jur şi marcată de retragerea în sine, fără preocuparea de autoanaliză (ca atunci când te plictiseşti, de pildă, de prea multe ore de stat în faţa televizorului);
• Plictiseala de calibrare – este o stare uşor neplăcută, caracterizată prin neatenţie, printr-o privire generală asupra lucrurilor şi dorinţa vagă de a schimba această situaţie;
• Plictiseala “căutării” – este caracterizată printr-o goană agitată după situaţii/contexte/evenimente diverse, prin care persoana respectivă incearcă să scape de plictiseală, însoţită de schimbarea permanentă a preocupărilor şi distracţiilor;
• Plictiseala reactivă – este o stare neplăcută, indusă de dorinţa aproape disperată de a schimba o situaţie, pentru alternative care nu reuşesc să se concretizeze;
• Plictiseala apatică – este o formă adăugată celorlalte patru, în urma unor studii recente, care arată că seamănă cu un sentiment de neputinţă sau de depresie; persoana atinsă de o asemenea stare nu ştie ce să facă şi nu poate lupta cu plictiseala.

Cauzele plictiselii

Plictiseala se instalează când dispare interesul pentru ceea ce trăim, când nu mai avem ţinte de atins, când nu ne putem concentra asupra lucrurilor pe care le facem, când rutina zilnică ne copleşeşte, când evenimentele în care suntem implicaţi nu mai prezintă interes sau ne depăşesc, dar explicaţiile pentru o astfel de atitudine, paradoxal, le căutăm mereu în exterior (alţii ne plictisesc), nu în noi înşine, cum ar trebui.

Pe de altă parte, mintea noastră funcţionează de aşa manieră încât este nevoie să primească mereu stimulente din lumea exterioară. Avem nevoie de provocări noi, de dorinţe şi de energie.

Sunt şi persoane pentru care rutina nu este o sursă de plictiseală, pentru că se simt mai confortabil cu lucrurile pe care le pot face cu uşurinţă sau pentru că le face plăcere munca pe care o desfăşoară. Dar dacă nu este aşa, apatia, inevitabil, va înlocui starea firească de bucurie, de entuziasm pentru ceea ce facem.

În plus, mulţi oameni devin victime ale exploziei tehnologice, alegând privitul la televizor, telefonul, jocurile pe calculator, prezenţa pe reţelele de socializare etc. şi acestea creând dependenţe diverse şi diminuând energia de care avem nevoie pentru alte activităţi.

Sunt, apoi, cei care au o stimă de sine scăzută, ceea ce îi face să tergiverseze îndeplinirea lucrurilor pe care le au de făcut sau să caute refugiu si satisfacţie în micile plăceri, distracţii, un astfel de comportament instalându-se treptat ca obişnuinţă.

Un caz particular – plictiseala la şcoală

Cei mai mulţi oameni încearcă să-şi ascundă starea de plictiseală, pentru a salva aparenţele. În schimb, copiii, adolescenţii, tinerii aflaţi încă într-un sistem de învăţământ se plâng adesea de plictiseală. Orele/cursurile sunt plictisitoare, profesorii sunt plictisitori, şcoala, în general, este plictisitoare. Părinţii se simt şi ei vinovaţi când propriii copii se plâng: “Nu ştiu ce să fac, mă plictisesc!”. Un cerc vicios.

Dincolo de cazurile particulare sau de unele aspecte generale care pot reprezenta o explicaţie pentru o astfel de atitudine (programe şcolare depăşite, ruptura dintre şcoală şi realitatea mereu în schimbare etc.), plictiseala, la şcoală, ca şi în celelalte contexte, este o atitudine subiectivă, o experienţă personală.

Psihologii spun că adolescenţii, tinerii aflaţi în şcoală trebuie învăţaţi să nu se plictisească sau să-şi gestioneze corect plictiseala, pentru a nu deveni obisnuinţă, să fie creativi, să-şi dezvolte pasiunile, să se autodepăşească, să-şi înfrângă inhibiţiile, temerile, anxietatea generate, în mai mare măsură si in cele mai multe cazuri, de “golul” din interior, decât de realitatea exterioară.

Sunt şi opinii ale specialiştilor care spun că plictiseala poate avea şi efecte pozitive, dacă nu devine permanentă, pentru că fiecare poate înţelege că este nevoie şi de momente în care, tineri sau adulţi, să abandoneze iureşul lui “a face”, pentru a pune ordine în semnificaţia lui “a fi”.

Uneori, pentru un copil, ar fi de ajuns ca părintele, în loc să-l trimită în faţa unui ecran (televizor, computer), la joacă, la prieteni sau să-i ofere o “recompensă” materială, pentru că se “plictiseşte”, să-i spună: “Închide ochii, gândeste-te, există în tine multe idei grozave, nedescoperite încă. Atunci când le vei găsi, nu te vei mai plictisi niciodată!”. Creierul trebuie antrenat zilnic, iar acest antrenament înseamnă şi rutină, şi răbdare, şi limite, dar şi creativitate, şi stimularea resurselor interioare, şi acceptarea eşecului etc.

Efectele plictiselii

Este un loc comun, pe care subconştientul nostru îl receptează încă de la vârsta copilăriei, că: “Este normal, toată lumea se plictiseşte!”. În realitate, plictiseala, chiar dacă nu ajunge la stadii grave (tulburări obsesiv-compulsive, depresie, neurastenie, bulimie, boreout etc.) trebuie evitată.

Cel care se plictiseşte îşi pierde capacitatea de concentare, este deturnat de la “ritualurile” bune, de la ritmul de muncă, pierde timp, îşi pierde motivaţia, stima de sine, are sentimentul inutilităţii, poate deveni irascibil, frustrat, dezvoltă sentimente negative faţă de lucruri/oameni/situaţii, poate dezvolta diverse dependenţe, îşi poate plafona cariera, are dificultăţi în relaţiile personale.

Există avantaje ale plictiselii?

Psihologii spun că există şi avantaje ale plictiselii, dacă acest sentiment nu se permanentizează. O astfel de stare poate fi punctul de pornire pentru experienţe noi, un fel de “trezire” pentru dorinţa de cunoaştere, pentru dezvoltare, pentru a învăţa/reînvăţa munca inteligentă.

În 2016, o “odă” consacrată plictiselii, publicată în “Journal of Experimental Social Psychology”, sublinia faptul că cei care ştiu să întâmpine acest sentiment au mai multe şanse să dezvolte gânduri originale.

Mai mult, unii psihologi consideră că plictiseala, în epoca noastră, în care se căută în continuu performanţa, dinamismul, poate fi o contrapondere la “ociofobie” (teama de a nu avea ceva de făcut), care poate fi prezentă atât în viaţa profesională, cât şi în cea personală. În acelaşi timp, spun ei, momentele de plictiseală stimulează creativitatea, deoarece rup rutina şi pot duce la găsirea de soluţii originale la diverse probleme.

Cum poate fi învinsă plictiseala permanentizată?

Primul pas în combaterea unei astfel de stări este conştientizarea ei, după care trebuie găsite îndeletniciri, pentru timpul liber, care ne fac plăcere – cititul unei cărţi interesante, întocmirea unor planuri/liste cu obiective de atins în viitorul apropiat, treburi casnice, rearanjarea interiorului casei, a bibliotecii personale, cultivarea unei pasiuni etc.

În acelaşi timp, trebuie să se ţină seama şi de următoarele aspecte:

• când aveţi o activitate plictisitoare de îndeplinit, concentraţi-vă asupra rezultatului, vizualizându-l intr-o manieră pozitivă;
• exerciţiile fizice, inclusiv mersul pe jos, regulat, reprezintă o bună metodă de a ţine şi spiritul activ; nu faceţi o obişnuinţă din a mânca, atunci când sunteţi plictisiţi;
• învăţaţi să faceţi ceva nou, orice – muzică, pictură, sport, gătit, grădinărit etc.
• faceţi planul unei călătorii, al unui eveniment în familie, cu prietenii, care să vă aducă bucurie;
• duceţi la bun sfârşit o activitate pe care aţi amânat-o mult timp;

  

• luaţi-vă răgazul de a privi videouri amuzante pe Internet sau, dimpotrivă, în funcţie de obiceiuri, evitaţi un timp calculatorul şi televizorul;
• renunţaţi să visaţi la lucruri irealizabile, deoarece starea de plictiseală se va accentua gândind că ce faceţi la momentul prezent este inutil şi lipsit de semnificaţie;
• socializaţi cu moderaţie, invitaţi-vă prietenii la ceva nou, în comparaţie cu alte întâlniri;
• o pauză la 50 de minute, atunci când sunteţi prinşi într-o activitate plictisitoare, poate fi de folos;

  

• aranjaţi-vă locul în care vă desfăşuraţi activităţile astfel încât să nu fiţi distraşi de stimuli inutili;
• angajaţi-vă în activităţi de voluntariat, în domenii care vă interesează;
• controlaţi şi alungaţi gândurile negative;
• nu categorisiţi un lucru ca fiind “plictisitor”, înainte de a şti despre ce este vorba;
• nu vă fie teamă de provocări, nici de eşecuri; este mai utilă o greşeală decât inactivitatea;
• evitaţi cercul vicios al plictiselii – cine se plictiseşte în viaţa profesională, socială, se va plictisi şi în viaţa personală şi invers.

  

Aşadar, este esenţial să conştientizăm că plictiseala nu vine din lucruri plictisitoare, este o “opţiune” personală, o experienţă subiectivă, uneori contradictorie, care depinde major de reperele şi de modul de viaţă al fiecăruia, chiar dacă este condiţionată şi “tolerată”, până la un punct, şi social, şi cultural. Este un sentiment de nemulţumire, conştientizat sau nu, pe care îl pot trăi şi cei care par hiperactivi.

Neglijând-o prea mult timp, o persoană îşi poate pierde abilitatea de a-şi identifica în mod corect interesele şi vor decide alţii în locul ei. Şi mai grav este că, astăzi, mulţi consideră că singurul remediu împotriva acestui “flagel” al secolului al XXI-lea ar fi “distracţiile”/”plăcerile”/”haosul”, adică ceva mai plictisitor decât plictiseala însăşi. Opusul plictiselii nu este reprezentat de activitate, ci de bucurie, bine, bunăstare.