Ceai vrac si plic cu ceaiIstoria plicului cu ceai incepe intr-un context in care a fost vorba mai degraba de o intelegere gresita a rolului acestuia. Pe la inceputul secolului al XX-lea, comerciantul american Thomas Sullivan, pentru a face economii, s-a gandit sa trimita ceaiul, comandat de clientii sai, ambalat in pliculete, si nu in cutii de metal, cum se obisnuia, deoarece cutiile erau foarte scumpe si mai dificil de transportat. Cei care cumparasera ceaiul, nestiind exact care este rolul pliculetelor, le-au introdus in apa, cu totul, si astfel ideea s-a dovedit a fi extraordinara, revolutionand utilizarea acestui produs. In 1929, germanul Adolf Rambold a preluat inventia (involuntara), incercand sa o imbunatateasca, atfel incat ceaiul sa se infuzeze cat mai bine, ramanand in ambalajul respectiv. A luat o bucata de hartie de 15 centimetri lungime, a impaturit-o in asa fel incat sa se formeze doua pliuri, pe care le-a prins cu o agrafa, de care a legat un fir de ata, ceaiul ramanand in plic, pastrandu-si, in acelasi timp, gustul. La scurta vreme, firma germana Teekanne a inceput producerea pe scara larga a plicurilor cu ceai, utilizand un pergament special, care sa nu se topeasca in apa. Ca alternative, puteau fi folosite, pentru pliculete, si muselina (o tesatura din bumbac, foarte subtire, aproape transparenta) sau matasea.Pliculet cu ceai verde

Aromele invaluitoare ale ceaiurilor si valoarea terapeutica a acestei bauturi au fost descoperite cu peste patru mii de ani in urma. Legendele spun ca, la un moment dat, pe vremea imparatului chinez Shennong, s-a intamplat ca frunzele unui copac sa cada in apa de baut si atunci imparatul s-a gandit sa fiarba apa respectiva, pentru a o purifica. Asa a descoperit gustul bun dat de aroma frunzelor si obiceiul prepararii ceaiului a inceput sa se generalizeze. O alta legenda relateaza ca acelasi personaj civilizator al Chinei antice ar fi testat toate plantele, descoperindu-le si pe cele otravitoare si pe cele care i-au servit ca antidot, pe cele care alungau oboseala, revigorau spiritul sau imbunatateau vederea. Cele mai vechi urme (frunze) de ceai au fost gasite in mormantul unui rege chinez, Yi Zeng, din secolul al V-lea i.Hr.

La inceputuri, frunzele pentru ceai erau zdrobite, amestecate cu un lichid mai vascos (sange de animal, de exemplu), pentru a le compacta, iar in momentul prepararii, se adauga, in zeama obtinuta, sare si, eventual, ceapa, toate puse intr-un bol, care era trecut din mana in mana, de catre cei care il consumau. Mult mai tarziu, prin secolul al X-lea, ceaiul a inceput sa fie preparat din frunze uscate, faramitate sau din frunze verzi, puse in apa calda, in spatiul oriental dezvoltandu-se, in timp, un adevarat ritual al prepararii si servirii ceaiului.

In Europa, ceaiul, ca si cafeaua, au fost introduse de catre olandezi, la inceputul secolului al XVII-lea, cand corabierii au adus, pe drumul matasii, ceai din Asia, care, fie fusese fermentat de la inceput, fie fermentase pe drum, cert este ca a ajuns ca ceai negru, foarte tare. Cam in aceeasi perioada, portughezii au adus si ei ceai, din Japonia. In secolul al XIX-lea, “five o’clock tea” (“ceaiul de la ora cinci”), obicei aristocratic, era respectat, cu rigurozitate, nu numai in Anglia,dar si in Franta, Germania, in Rusia imperiala si in alte tari.Ceai

Citește și:  Experimentul animaţia suspendată - cum vor fi salvaţi răniţii grav în viitor?

Reguli pentru prepararea ceaiului

Prepararea ceaiului este o arta, reusita fiind conditionata de calitatea acestuia, de temperatura apei si de timpul de infuzare. Orientalii considera ca adevaratul ceai este cel vrac (desi este mai ieftin), plicul cu ceai avand o calitate inferioara. Regula de baza pentru ceaiul vrac este “o lingurita de ceai pentru fiecare persoana, plus una pentru ceainic”, desi nu se aplica totusi pentru toate felurile de ceai.

Plicul cu ceai permite o preparare mai usoara si mai rapida, fiind deja dozat, si este, in acelasi timp, o modalitate mai igienica de a pastra frunzele si florile de ceai. Pe masura ce comercializarea ceaiului in pliculete a luat amploare, ambalajele au dobandit forme diverse, unele chiar artistice – plic cu ceai simplu sau dublu, dreptunghiular, patrat, rotund, piramidal, sau luand forma unei pasari cu aripile intinse, atunci cand este introdus in apa. Pentru ceaiul negru si pentru ceaiul verde, temperatura apei trebuie sa fie de 95 de grade, infuzia trebuie sa dureze intre trei si cinci minute, folosindu-se aproximativ doua grame de ceai, la 150 de mililitri de apa. Pentru alte feluri de ceaiuri, temperatura potrivita a apei este de 80-90 de grade, iar timpul de infuzare este de aproximativ cinci minute.

Pentru a se obtine o aroma cat mai pronuntata, nu trebuie preparate mari cantitati de ceai si nu se va folosi niciodata apa clocotita, deoarecePlic cu ceai origami aceasta isi va pierde oxigenul si ceaiul va avea un gust fad. In primele secunde sau minute, ceaiul elibereaza cafeina (teina), iar daca infuzarea se prelungeste peste cinci minute, se elibereaza tanin, care da un gust amar, nu tocmai placut, ceaiului. Cei care vor sa consume ceai fara teina, pot sa arunce prima apa de infuzare si sa o bea pe cea de-a doua. Si alegerea apei este esentiala. Apa de la robinet, din pricina clorului continut, altereaza aroma ceaiului. Cea mai potrivita este apa naturala, slab mineralizata.

Se cunosc, astazi, peste cinci sute de varietati de ceai, cele mai mari producatoare fiind China, India, Indonezia, Sri Lanka, Japonia etc. Dupa modelul acestor tari, unde ceaiul este mai mult decat o simpla bautura, legandu-se de o ceremonie si o filozofie de viata, cu reguli stricte, transmise din generatie in generatie, si europenii au invatat sa se bucure de momentul savurarii unei cesti de ceai, in orice moment al zilei, dupa preferinte, consumatorii beneficiind si de efectele incontestabile ale plantelor, pentru sanatate.

Loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.