Ploaia artificială face parte, astăzi, din ceea ce se numeşte “manipulare climatică”, acest concept însemnând, la modul general şi teoretic, schimbarea parametrilor fizici care controlează fenomenele meteorologice, scopul fiind obţinerea unor condiţii favorabile pentru om, pentru mediul înconjurător, atenuându-se manifestările naturale violente.
În mod special, prin ploaia artificială, se urmăreşte reglarea cantităţii de precipitaţii, prin diverse metode, în perioadele de secetă extremă, când anumite regiuni suferă din cauza necesarului de apă, când producţiile agricole sunt compromise.
Ceea ce se ştie mai puţin este faptul că tehnologia ploii artificiale a fost inventată şi experimentată pentru prima dată în România, în 1931, de către un om de ştiinţă remarcabil – fiziciana şi chimista Ştefania Mărăcineanu, de la a cărei naştere s-au împlinit în iunie, anul acesta, 140 de ani.
Cine este Ştefania Mărăcineanu?
Ştefania Mărăcineanu este unul dintre acei români geniali, care, la vremea lor, au atras atenţia lumii ştiinţifice internaţionale, prin gândirea, lucrările şi relizarile lor excepţionale. Invenţiile şi, mai ales, descoperirile sale despre radioactivitatea artificială, un domeniu de pionierat la timpul respectiv, au adus-o pe Ştefania Mărăcineanu foarte aproape de Premiul Nobel, pe care l-a ratat din pricina unei mari nedreptăţi.
Ştefania Mărăcineanu s-a născut la data de 18 iunie 1882, în Bucureşti. Se pare că a avut o copilărie nefericită, aşa explicându-se tăcerea ei în legătură cu acei ani, despre care nu se ştie aproape nimic.
A absolvit Universitatea din Bucureşti, obţinând licenţa în fizică şi chimie, în 1910, predând apoi la diverse licee din Bucureşti, Iaşi, Ploieşti, Câmpulung. După Primul Război Mondial, în 1919, cu sprijinul lui Constantin Kiriţescu, unul dintre fondatorii Academiei Române de ştiinţe, a obţinut o bursă din partea Ministerului de Ştiinţe, din România, pentru a urma cursurile de specializare în radioactivitate, la Sorbona, cu Marie Curie, prima femeie care a câştigat Premiul Nobel.
Ştefania Mărăcineanu şi-a susţinut teza de doctorat în 1924, tot la Paris, cu o lucrare despre producerea radioactivităţii artificiale, bazându-se pe cercetările legate de radium şi poloniu ale savantei Marie Curie. Până în 1930, Ştefania Mărăcineanu a rămas în Franţa, pentru a-şi continua cercetările.
Revenind în ţară, a devenit membru corespondent al Academiei Române de Științe, secția Fizică, fiind acceptată mai târziu, în 1941, ca profesor asociat. A creat, prin eforturi proprii, la Politehnica Bucureşti, şi primul laborator de radioactivitate din ţară. S-a stins din viaţă la 62 de ani, în 1944, din cauza unor probleme de sănătate provocate de expunerea la radiaţii.
Ploaia artificială şi alte descoperiri remarcabile ale Ştefaniei Mărăcineanu
Până la ploaia artificială, cercetările Ştefaniei Mărăcineanu s-au concentrat asupra radioactivităţii artificiale (tema tezei sale de doctorat, din 1924), mai ales în condiţiile în care a avut ocazia să lucreze alături de savanta franceza (de origine poloneză) Marie Curie, care era entuziasmată de “perfecta cunoaştere a măsurării electrometrice” şi de munca în laborator a fizicienei şi chimistei românce.
Prin îndelungate experimente de laborator, în perioada în care s-a aflat la Paris, Ştefania Mărăcineanu, printre altele, a ajuns la concluzia că “radioactivitatea artificială reprezintă fenomenul fizic prin care nucleul unui atom instabil sau radioizotop poate fi transformat artificial pentru a degaja energie sub formă de radiații”, un aspect care, în 1935, a adus premiul Nobel lui Irene Joliot-Curie (fiica oamenilor de ştiinţă Marie Curie şi Pierre Curie) şi soţului acesteia, Jean Frédéric Joliot-Curie, pentru descoperirea radioactivităţii artificiale, deşi românca făcuse extraordinara descoperire, dovadă fiind şi teza sa de doctorat.
În 1936, Ştefania Mărăcineanu, într-o scrisoare adresată Elisei Meitner, un fizician austro-suedez, îşi exprima consternarea că Irene Joliot-Curie folosise o mare parte din observațiile sale de lucru, privind radioactivitatea artificială, fără a menționa acest lucru. Românca nu revendica Nobelul, ci voia doar să-i fie recunoscută munca.
Radioactivitate şi ploi, cutremure şi ploi, ploaia artificială
Relaţia dintre radioactivitate şi ploi, dintre cutremure şi ploi, ploaia artificială au fost alte teme de cercetare în care Ştefania Mărăcineanu a fost deschizătoare de drumuri. Ea este prima care a arătat că, înaintea unui cutremur, creşte radioactivitatea în zona epicentrului, iar acest fenomen are impact şi asupra precipitaţiilor.
Un subiect îndelung dezbătut în comunitatea ştiinţifică din prima jumătate a secolului trecut îi aparţine tot acestei savante românce, cum ar fi ipoteza că razele de soare ar putea induce radioactivitate artificială, aspect susţinut şi de Henri-Alexandre Deslandres, astronom francez, autor de studii importante despre comportamentul atmosferei Soarelui.
Ploaia artificială este o tehnologie inventată tot de românca Ştefania Mărăcineanu, tehnologie bazată pe utilizarea unor săruri radioactive. În acest caz, a avut loc şi primul experiment din lume, în vara secetoasă a anului 1931, în Bărăgan. Cel care a pilotat avionul din care s-au lansat sărurile radioactive a fost pilotul Constantin Cantacuzino (cunoscut cu porecla “Bâzu”), cel care va deveni unul dintre aviatorii militari de elită în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
Pentru că experimentul cu ploaia artificială din Bărăgan a fost un succes incredibil pentru timpul respectiv, Ştefania Mărăcineanu a fost trimisă de guvernul francez să experimenteze „ploaia artificială” şi în Algeria, la vremea aceea colonie franceză. Ulterior, după 1945, cercetările legate de ploaia artificială au continuat şi în alte ţări, mai ales în SUA, substanţele folosite pentru injectarea norilor fiind iodura de argint sau zăpada carbonică.
Ploaia artificială – de la experimentul româncei Ştefania Mărăcineanu, la experienţele de astăzi
Ştefania Mărăcineanu ocupă, astăzi, un loc bine meritat pe lista primilor 100 de români, din cultură şi ştiinţă, care au marcat dezvoltarea lumii prin realizările lor, care au contribuit major la îmbogăţirea cunoaşterii universale.
Când este vorba de ploaia artificială, după experimentul Ştefaniei Mărăcineanu, în anii 1940, mai ales în SUA, s-au încercat diverse tehnologii, fără rezultate semnificative. Una dintre cele mai comune forme de influenţare a precipitaţiilor este ceea ce se numeşte “însămânţarea norilor”, prin dispersarea în atmosferă a unor substanţe, cum ar fi zăpada carbonică, iodura de argint etc. Eficacitatea acestor metode nu a fost însă confirmată în practică.
La momentul actual, Emiratele Arabe Unite experimentează diverse alte tehnologii, în condiţiile în care temperaturile ajung frecvent, in regiunea respectivă, şi la 50 de grade Celsius, iar seceta este extremă. Se pare însă că nimeni, până la ora actuală, nu a obţinut rezultate notabile, astfel încât substanţele pulverizate în atmosferă să nu fie nocive pentru om şi pentru echilibrul naturii.
Pe de altă parte, chiar dacă, la modul teoretic, ingineria climatică pare a fi o cucerire remarcabilă a tehnologiei actuale, multe aspecte rămân într-o zonă de incertitudine. Sunt voci, în rândul oamenilor de ştiinţă, care avertizează că, fie că este vorba de ploaia artificială, de “temperarea” uraganelor, de orice alt fel de “control” asupra fenomenelor naturale,“joaca de-a Dumnezeu” a omului poate avea urmări dezastruoase. Până acum, orgoliul omului de a stăpâni natura s-a dovedit a fi doar o iluzie.
