Sintagma poezia romantica, pentru unii, s-ar putea sa se asocieze imediat cu un timp revolut, cu o literatura care nu se mai potriveste deloc sensibilitatii moderne; pentru altii, ar putea insemna un indemn implicit la visare, la melancolie, la desprindere de concret.
Romantismul, in sens larg, desemneaza o atitudine, un fel de a fi dominat de trairi interioare intense, de primatul imaginatiei, in detrimentul ratiunii. In sens restrans, defineste un curent literar manifestat, la inceputul secolului al XIX-lea, mai intai in Anglia, Germania si Franta, apoi si in celelalte literaturi europene. Aparand ca reactie impotriva clasicismului rational, echilibrat si sobru, romantismul aduce o noua estetica, sintetizata in texte teoretice precum „Biographia literaria”, semnat de poetul englez Taylor Coleridge, Prefata la a doua editie a „Baladelor lirice”, de William Wordsworth, Prefata dramei „Hernani”, de Victor Hugo.
Desi romantismul si-a gasit forme de expresie in toate artele, impactul cel mai puternic l-a avut in literatura. Poezia romantica, mai ales, a cultivat gustul pentru imaginatie si mister, pentru lumi onirice, pentru spatii exotice, indepartate, pentru fantastic, pentru infinitul spatial si temporal, pentru natura ca stare de spirit („etat d’ame”), pentru mituri, pentru evadarea in trecut sau viitor, ca forma de manifestare a libertatii spiritului etc. Recursul la imaginatie a devenit pricipalul principiu creator.
Poetul romantic, in opinia lui Wordsworth, este o fiinta profund contradictorie, „un om inzestrat cu o sensibilitate mai vie, cu mult entuziasm si multa delicatete, care are tendinta de a fi impresionat mai mult decat alti oameni de lucruri absente ca si cum ar fi prezente si care are capacitatea de a exprima mai ales acele ganduri si sentimente care, din propria sa hotarare sau prin structura mintii sale, se nasc un el fara o cauza exterioara imediata”. Iar, in legatura cu imaginarul romantic, Mircea Cartarescu (desigur, contemporanul nostru) aprecia ca „spatiul, noaptea si feminitatea reprezinta zonele fundamentale ale blocului romantic”
Poezia romantica europeana a fost stralucit reprezentata in Anglia, de William Blake – „Cantece ale inocentei si ale experientei”, de William Wordworth (cel care a marcat inceputurile romantismului) – „Balade lirice”, Samuel Taylor Coleridge – „Balada batranului marinar”, George Gordon Byron – „Poeme orientale”; in Franta, Alphonse de Lamartine – „Meditatii poetice”, Victor Hugo – „Ode. Balade”, Alfred de Musset – Ciclul „Noptilor”; in Rusia, Mihail Lermontov – poemul „Demonul”, in Statele Unite ale Americii, Edgar Allan Poe – poemul „Corbul” (este cel mai cunoscut), Walt Witman – „Fire de Iarba”.
In Germania, renumita miscare literara „Sturm und Drang” („Furtuna si avant”) reprezinta perioada preromantica (Goethe, Friedrich Klinger, Friedrich Muller etc.), avand ca principiu de creatie si de existenta lozinca „sentimentul este totul”, sustinand descatusarea fortelor creatoare, exaltand natura originara, geniul, haosul, pasiunile. Poezia romantica a acestora a fost continuata de Novalis (scriitor care l-a influentat, in mod semnificativ, si pe Eminescu)– „Imnuri catre noapte”, Heinrich Heine – „Cartea cantecelor”.
Poezia romantica romaneasca a debutat cu generatia pasoptista (Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Grigore Alexandrescu, Vasile Carlova, Gheorghe Asachi etc.) care a exploatat sursele de inspiratie consacrate de romantismului european – natura, istoria, folclorul (miturile). Calatoriile, lecturile din Lamartine si Hugo, plecarile la studii in strainatate, patrunderea ideilor Revolutiei franceze, in perioada 1820-1830, au facilitat apropierea acestor scriitori de tendintele literaturii occidentale. Pasoptistii sunt sensibili la „vocile trecutului”, la glasul naturii si al iubirii, mediteaza sub clar de luna sau suspina in singuratate.
Abia prin opera lui Mihai Eminescu, poezia romantica autohtona atinge punctul ei cel mai inalt. Singuratatea, reveria, meditatia nocturna, natura si iubirea, „viata ca vis”, timpul, eternitatea, melancolia etc. sunt teme si motive literare asociate unor atitudini romantice, in creatia genialului poet national. „Luceafarul”, „Floare albastra”, „Revedere”, „Venere si Madona”, „Scrisorile” (cinci, la numar), „Sara pe deal”, „Glossa” sunt printre cele mai cunoscute. Una dintre cele mai frumoase poezii care fixeaza in eternitate imaginea romanticului poet este „Oda (in metru antic)”: „Nu credeam sa invat a muri vreodata/ Pururi tanar, infasurat in manta-mi/ Ochii mei naltam visatori la steua/ Singuratatii”.
Perioada post-eminesciana continua sa valorifice ecouri ale poeziei romantice, relevante fiind unele creatii ale lui Octavian Goga si Alexandru Macedonski, doi poeti foarte diferiti ca maniera de a scrie, dar atasati sensibilitatii romantice. Mai tarziu, in perioada interbelica, Tudor Arghezi, mai ales in poezia de dragoste, este romantic si eminescian : „Am luat ceasul de-ntalnire/ Cand se tulbura-n fund lacul/ Si-n perdeaua lui subtire/ Isi petrece steaua acul (…)/ Si acum c-o vad venind/ Pe poteca solitara/ De departe simt un jind/ Si-as voi sa mi se para” („Melancolie”). In mod similar, in epoca neomodernismului (dupa 1960), alt poet genial, Nichita Stanescu, are accente eminesciene in lirica sa erotica: „Ce bine ca esti, ce mirare ca sunt/ Doua cantece diferite, lovindu-se, amestecandu-se/ doua culori ce nu s-au vazut niciodata…” („Cantec”).
Desi de la perioada de glorie a poeziei romantice a trecut mai mult de un secol si jumatate, aceasta continua sa fascineze, pentru ca a fixat in cuvant ceea ce fiinta umana are mai profund si mai autentic: latura sensibila (cu toate tristetile, melancoliile, disperarile, sperantele, amagirile care pot fi si ale oricaruia dintre cititorii de azi si de ieri).
