Veche de mii de ani si continuand sa se scrie cu o pasiune si cu un interes constante, povestea astronomiei s-a aflat mereu in centrul atentiei, in timpurile vechi fascinand prin fiecare manifestare a astrilor si a fenomenelor exceptionale – eclipse, comete, stele cazatoare, ciclicitatea zilelor, noptilor, anotimpurilor etc. – iar in prezent, prin tentativa de cucerire a noi si noi taine despre locul nostru in Univers, despre cum s-au format stelele, galaxiile, despre ce ne asteapta in viitor. Astronomia (in limba greaca insemnand « legea stelelor ») este una dintre primele stiinte, asa cum demonstreaza nenumaratele descoperiri arheologice, incepand cu cele din epoca bronzului si din Neolitic.
Cea mai veche dovada a preocuparilor si a cunostintelor oamenilor despre universul infinit de deasupra este un os de vultur, datand de 32 000 de ani, descoperit intr-o grota din sudul Frantei si pe care sunt inscriptionate, intr-o forma primitiva, fazele lunii, astfel de semne si, in plus, reprezentari ale Pleiadelor (grup de stele vizibile din emisfera nordica) fiind identificate si in desenele rupestre. Multe alte reprezentari ale stelelor, de pe peretii pesterilor, au ramas, pana astazi, partial descifrate, acestea putand fi de natura ritualica sau utilitara, indicand, poate, marile migratii, perioadele favorabile vanatorii sau cultivarii pamantului. Pentru civilizatiile agrare arhaice, observarea sistematica a Soarelui, a Lunii si a stelelor oferea informatii vitale despre aparitia periodica a anumitor fenomene naturale, in functie de care puteau fi planificate activitatile agricole.
Cercul de piatra de la Stonehenge, din Marea Britanie, care dateaza din neolitic, ilustreaza temeinicile cunostinte astronomice ale constructorilor sai. Asezarea pietrelor are legatura cu solstitiul de vara, dar si cu prezicerea eclipselor solare si lunare, servind drept calendar. Unul dintre cele mai vechi si mai exacte calendare a fost intocmit de mesopotamieni, aproximativ in mileniul al V-lea i.Hr., raportandu-se la pozitia Lunii pe bolta cereasca. Ei au impartit anul in 12 luni, fiecare a cate 29 sau 30 de zile. In mileniul al III-lea i.Hr., egiptenii au pus la punct un calendar solar, observand, in primul rand, astrul zilei, deoarece acesta il intruchipa pe zeul caruia i se inchinau – Ra. Au mai studiat si „rasaritul elicoidal” al stelelor, adica momentul in care Soarele si o stea puteau fi vazute rasarind simultan.
Rasaritul elicoidal al stelei Sirius, cea mai stralucitoare de pe bolta cereasca, era un eveniment intampinat ritualic, deoarece coincidea cu revarsarile Nilului – o adevarata binecuvantare pentru agricultori, pamantul lor fiind, astfel, irigat, natural. Pozitia si alinierea piramidelor au fost gandite, de asemenea, in relatie cu aspetele astronomice. Marea Piramida a lui Keops, construita in mileniul al III-lea i.Hr., are partile laterale orientate spre cele patru puncte cardinale, iar coloanele de aerisire sunt amplasate pe directia anumitor constelatii. Civilizatia chineza poseda cunostinte avansate de astronomie, in mileniul al II-lea folosindu-se deja de calendare complexe bazate atat pe pozitia Soarelui, cat si pe fazele Lunii.
Povestea astronomiei, la inceputurile ei, a fost strans legata si de ritualurile uraniene (referitoare la Univers) si de cultul mortilor. De exemplu, in Europa centrala, in situri arheologice din Franta si din Germania, au fost descoperite superbe „conuri de aur”, care ornamentau acoperamantul pentru cap al unor preoti care slujeau un cult al Soarelui si, foarte probabil, desenele, liniile, punctele de pe aceste conuri erau codificari ale unor cunostinte astronomice esentiale.
Discul din Nebra, exceptionala descoperire facuta in 1999, pe teritoriul Germaniei, care a fost datat ca apartinand mileniului al II-lea i.Hr., este o dovada neasteptata a informatiilor pe care o civilizatie europeana le avea, la acea data, despre Luna si Pleiade, devansand cunostintele astronomice ale orientalilor.
Cercul de la Goseck (aproximativ anii 4 800 i.Hr.), din Germania, descoperire facuta in 2003, din satelit, este, potrivit NASA, cel mai vechi observator astronomic din lume. Are 75 de metri in diametru si arhitectura sa are corespondente cu fenomene astronomice – pozitia Soarelui la rasarit si apus, la solstitiul de vara si de iarna. In mod similar, dar, evident, independent, a fost construit, in mileniul al V-lea i.Hr., si cercul megalitic ceremonial de la Nabta Playa, din Egipt, al carui aranjament este legat de Centura lui Orion si de steaua Sirius. Descoperirea unor astfel de monumente, in toate partile lumii, pe toate continentele, a generat, incepand cu anii 1970, aparitia unei stiintei de granita – arheoastronomia, care, pe de o parte, incearca sa explice observatiile astronomice din trecutul indepartat, din perspectiva informatiilor actuale, si, pe de alta, sa le puna in relatie cu modul de gandire arhaic, pentru a reconstrui profilul vechilor civilizatii.
Cea mai veche eclipsa de luna a fost mentionata de mayasii din America Centrala, in anul 3380 i.Hr., ceea ce explica faptul ca aceasta populatie avea cunostinte avansate despre timp, despre misterele Universului, creand si ceea ce reprezinta, probabil, cel mai sofisticat sistem matematic din istoria culturii si a civilizatiei. Lor le apartine si Numaratoarea Lunga, de 5 125 de ani, pe care oamenii de stiinta de astazi inca o cerceteaza pentru a-i intelege pe deplin semnificatia. Ancestrala civilizatie maya fascineaza omul modern si pentru ca, potrivit calculelor lor, acum, la inceputul mileniului al III-lea, se sfarseste un ciclu in istoria umanitatii, urmatoarea epoca insemnand un salt cuantic, generat de modificarea vibratiilor Pamantului, in cadrul sistemului solar si al Galaxiei, aspecte pe care stiinta moderna nu le neaga.
Distanta dintre Pamant si Soare, dintre Soare si Luna, precum si circumferinta Pamantului au fost calculate de catre savantii greci ai antichitatii, modelul lor cosmologic geocentric fiind contrazis mult mai tarziu de catre teoria heliocentrismului. De altfel, Grecia antica a fost prima civilizatie care a separat, in mod categoric, astronomia, ca stiinta, de astrologie (inteleasa ca arta a divinatiei, pe baza studierii fenomenelor ceresti), in incercarea de a oferi o explicatie teoretica globala asupra fenomenelor astrale. Tot grecii au inventat astrolabul, un instrument care servea la masurarea inaltimii stelelor.
Treptat, de-a lungul secolelor, schimburile culturale dintre Europa si lumea araba, inventarea altor instrumente de observare a boltii ceresti (luneta, telescopul), infiintarea universitatilor au sporit interesul pentru acest domeniu de cercetare, astfel incat povestea astronomiei nu numai ca nu s-a oprit, dar a castigat un prestigiu bine meritat.
Desi pare paradoxal, in pofida faptului ca existenta galaxiilor a fost intuita de la inceputurile cercetarii astronomice, abia in secolul al XX-lea s-a putut demonstra stiintific acest lucru, astronomul american Edwin Hubble avand o contributie majora. Au fost identificate mii de galaxii (aglomerari de stele, praf cosmic, gaze, tinute laolalta de forta gravitationala), unele eliptice, altele sferice sau neregulate, cele mai indepartate aflandu-se la miliarde de ani-lumina. Galaxia Calea Lactee, in care se afla sistemul nostru solar, contine, potrivit informatiilor relevate de telescopul spatial Kepler, in jur de 200 de miliarde de stele si s-a format in urma cu 13,8 miliarde de ani, avand, aproximativ, varsta Universului. Astronomia moderna si-a consolidat locul in ansamblul stiintelor si prin intens disputata teorie a Big Bang-ului, din care au derivat nenumarate alte teme de cercetare despre materie si energie in Univers.
Acum, la inceputul secolului al XXI-lea, povestea astronomiei pare a fi mai vie ca oricand. S-au descoperit mai multe exoplanete (planete care orbiteaza in jurul unei stele, alta decat Soarele) si unde, spun specialistii, ar putea exista conditii de viata similare celor de pe Terra. Cea mai recent descoperita exoplaneta, in ianuarie 2013 (dupa altele identificate in 2011-2012), este KOI-172.02, de doua ori mai mare decat Pamantul, situata la 1040 ani-lumina de sistemul solar. Descoperirea a fost facuta in cadrul Misiunii Kepler – un telescop spatial lansat de NASA. Intre timp, sonda Voyager 1, lansata in 1977, isi continua drumul dincolo de limitele sistemului nostru solar, la peste 18 miliarde de kilometri de Terra, si va putea transmite informatii pana in 2025. Pe de alta parte, astrofizica si spectaculoasa descoperire a bosonului Higgs („Particula lui Dumnezeu”, cea care explica de ce unele particule elementare au masa , iar altele nu), facuta cu ajutorul acceleratorului de particule de la CERN (European Laboratory for Particle Physics), par se revolutioneze teoriile referitoare la nasterea, existenta si evolutia Universului.
La ora actuala, nici o teorie nu poate sa spuna cu certitudine daca Universul este finit sau infinit, premisa suficienta pentru ca povestea astronomiei sa ramana ea insasi infinita. Chiar si daca avem in vedere numai Universul observabil, felul in care vedem stelele, pe care oamenii le-au denumit dupa sistemul lor de referinta (Calea Lactee, Carul Mic, Carul Mare, Steaua Polara, Crucea Sudului, Constelatia Orion etc.), dintr-o alta perspectiva, geometria lor spatiala este diferita. La sfarsitul anilor ´90 ai secolului trecut, o noua teorie – „Big Rip” („Marea ruptura”), formulata de americanul Robert R. Caldwell – a propus un model cosmologic neobisnuit. Acesta presupune existenta unei forme de materie atipica – „energia fantoma” – a carei principala caracteristica ar fi aceea de a-si spori densitatea, pe masura ce Universul se afla intr-o expansiune accelerata. Dupa un asemenea scenariu, in cateva miliarde de ani, densitatea Universului va atinge o valoare infinita, intr-un timp finit, la capatul unui asemenea proces, Totul (pana la ultima particula atomica) disparand. Pana atunci, Totul este de cunoscut, de descoperit, de reinterpretat.
