PVC-ul – un material controversat

Policlorura de vinil, mai cunoscuta sub denumirea de PVC (o prescurtare a englezescului „polyvinyl chloride”), este al doilea cel mai folosit tip de plastic, rezistent la foc, la apa, la razele ultraviolete, la substante chimice acide (mai putin la solventi, precum eterul sau cetonele), avand nenumarate aplicatii industriale, in special in domeniul ambalajelor si al amenajarilor locuintei. PVC-ul se obtine industrial din 57% sare si 43% petrol, materii prime care sunt trecute prin mai multe procese chimice, prin reactii de polimerizare in lant (prin care molecule de mici dimensiuni reactioneaza intre ele si formeaza molecule cu mase moleculare mai mari).

Policlorura de vinil a fost descoperita accidental, in secolul al XIX-lea, in imprejurari diferite, independente, prima data de catre fizicianul si chimistul francez Henri Victor Regnault, in 1838, iar in 1872, de catre Eugen Baumann, chimist german. In ambele cazuri, polimerul avea culoarea alba, rezultand din clorura de vinil (descoperita, si aceasta, tot de Regnault), expusa la lumina solara. La inceputul secolului al XX-lea, in 1912, germanul Fritz Klatte reuseste sa sintetizeze clorura de vinil, din acetilena si acid clorhidric, substanta care polimerizeaza usor, in continuare, in policlorura de vinil (PVC). In numai cativa ani s-a gasit si un procedeu, in cadrul companiei „Goodrich” (astazi, incorporata in multinationala „Michelin”), de plastifiere a PVC-ului (adica de marire a plasticitatii), prin adaugare de aditivi. Productia industriala de PVC a fost lansata in 1933, in Statele Unite ale Americii, de catre societatea Union Carbide. In Germania, incepand cu 1935, policlorura de vinil a fost fabricata, initial, pentru a inlocui cauciucul, in izolatiile cablurilor electrice. Dupa al Doilea Razboi Mondial, utilizarile acestui material s-au diversificat, substituind sticla, in ambalaje alimentare sau de alta natura, servind la fabricarea tevilor pentru canalizare, a jgheaburilor, a ramelor pentru ferestre etc. In 1960, a fost produsa, pentru prima data, sticla de apa minerala din plastic (PVC).

La ora actuala, exista, in principal, trei tipuri de policlorura de vinil: PVC-ul rigid, lucios, intrebuintat la fabricarea tuburilor, a plafoanelor, dar si a cardurilor de toate felurile, PVC-ul suplu, folosit pentru confectionarea mansoanelor/manerelor pentru diverse ustensile (clesti, surubelnite etc.), pentru impermeabile, perdele de dus s.c., si PVC-ul plastifiat, util la marcajele publicitare, peliculele foto, discurile de vinil, industria incaltamintei, fabricarea jucariilor.  

Spre deosebire de clorura de vinil (din care se obtine PVC-ul), care, la temperatura ambianta, este un gaz toxic, incolor, cu risc cancerigen, policlorura de vinil este un produs stabil, care nu prezinta pericole majore pentru sanatate. Mai mult, fabricarea PVC-ului rezolva si o problema importanta, aceea a evitarii stocurilor uriase de clor, derivate din diferite procese tehnologice si industrii, care sunt folosite ca materie prima pentru producerea acestui plastic.

Singurul produs discutabil din punctul de vedere al toxicitatii este PVC-ul plastifiat (aproximativ 50% din productia totala de PVC), in componenta caruia intra ftalatii (saruri sau esteri ai acidului ftalic, o substanta in forma de cristale albe, obtinuta din naftalina). Ceea ce este mai ingrijorator este ca aceasta substanta este prezenta intr-un numar extraordinar de mare de produse, de la jucariile din plastic, pana la PET-uri si invelisul medicamentelor (capsulele gastro-rezistente), producandu-se in cantitati uriase, de peste trei milioane de tone pe an. In numeroase tari, reglementarile in vigoare restrang utilizarea acestui produs. S-a constatat, de exemplu, ca valoarea medie pe care o poate ingera un om consumand alimente ambalate in PVC plastifiat, este de 0,25 mg/zi, ftalatii migrand, mai ales, in alimentele grase cu care intra in contact (branza, carnea).

De asemenea, din produsele cosmetice ambalate in acest material, ftalatii patrund in organism, la nivel cutanat. Unul dintre cei mai intrebuintati ftalati, cu efecte nocive, este notat pe ambalaje cu simbolul DEHP, la care se adauga DIDP, BBP, DBP, MBP (care, de altfel, au fost interzisi, incepand cu 2005, in tarile UE, in confectionarea jucariilor), ceea ce inseamna ca ar fi foarte bine ca orice consumator sa citeasca atent, nu numai datele despre produsul pe care il cumpara, ci si pe cele care se refera la ambalaj. Ftalati se gasesc si in servetelele umede (cei mai vulnerabili fiind bebelusii, in cazul carora un asemenea produs este intrebuintat frecvent), in cutiile cu parfum sau cu diverse alte lotiuni.

Pana in anii 2000, se credea ca PVC-ul este un material nereciclabil, in ultimii ani gasindu-se totusi solutii de revalorificare a policlorurii de vinil, in cantitati considerabile de aproximativ 200 000 de tone pe an, proces care, pe de o parte, protejeaza mediul, si, pe de alta, ar putea determina o oarecare scadere a pretului acestui plastic.