Sincronicitatea este un concept fundamentat de psihologia analitica, ale carei baze au fost puse de celebrul psihiatru elvetian Carl Gustav Jung, si consta in coincidenta dintre doua evenimente, unul obiectiv, exterior, si altul psihic, intre care nu exista o legatura de cauzalitate evidenta, dar care, pentru persoana care o percepe, coincidenta respectiva dobandeste semnificatie. In planul experientei, intalnirea cu o experienta de “sincronicitate” este in atat de mare masura “intamplatoare” incat poate sa para “socanta” si sa aiba urmari (in bine sau in rau) evidente asupra celui care experimenteaza o asemenea situatie.
De exemplu, Yung a ales ca paradigma (matrice), pentru a ilustra ce inseamna sincronicitatea, reactia unui pacient de-al sau, un om foarte educat, un spirit « rationalist » exagerat, cu o viziune asupra lumii foarte riguroasa, metodica, aproape rigida, pe care, multa vreme, nu a putut sa il « transforme », sa il faca sa progreseze catre o viziune mai « umana », mai sensibila, pana in momentul in care, povestind un vis cu un « carabus de aur », psihiatrul i-a aratat cum pe bratul sau inainta un carabus adevarat, intrat pe fereastra, in incaperea in care se aflau, coincidenta care l-a impresionat foarte mult pe pacientul sau. Imaginile din vis si din realitate au avut un impact cu atat mai mare cu cat, ca simbol oniric, « carabusul » este asociat cu « renasterea sufletului ».
Yung a aprofundat acest domeniu in colaborare cu fizicianul Wolfgang Pauli, laureat al Premiului Nobel pentru cercetarile sale in domeniul fizicii cuantice. In 1992 a fost publicata, pentru prima data, corespondenta dintre cei doi, locul cel mai important ocupandu-l aceasta tema, a relatiei dintre materie si spirit, pe de o parte, si sincronicitatea, pe de alta. Pauli, in pofida spiritului sau extrem de exact, contemporanii descriindu-l drept « constiinta vie a fizicii teoretice », marturisea intr-una dintre scrisori ca intotdeauna i s-a parut ca « legile naturii se bazeaza pe coincidenta dintre asteptarile noastre (psihicul) si un fenomen natural exterior (fizic) ».
Lecturile din filozofia lui Schopenhauer l-au influentat in mod deosebit pe Pauli, in primul rand eseul « Sensul destinului ». In mod surprinzator pentru un fizician din prima jumatate a secolului al XX-lea, Pauli sublinia ca “influentele directe ale vointei pot merge dincolo de limitele spatiului si ale timpului”, majoritatea convingerilor sale din aceasta zona cristalizandu-se dupa ce, in iarna 1931-1932, a traversat o criza de depresie, dupa care a inceput sa urce « panta », traind evenimente psihice pe care nu le cunoscuse inainte si pe care le-a numit « activitatea proprie a inimii ».
Studiile lui Yung despre « fenomenele inexplicabile » au inceput in 1902, cu lucrarea « Psihopatologia fenomenelor oculte » si a ajuns la definirea sincronicitatii, pornind de la premisa ca materia si psihicul sunt doua aspecte diferite ale aceleiasi realitati. A scris despre acest lucru, initial, intr-un elogiu funebru, din 1930, adus lui Richard Wilhelm, specialist in limba, cultura si civilizatia chineza, in care preciza, printre altele, ca « principiul cauzalitatii i s-a parut insuficient pentru a explica anumite fenomene ciudate legate de psihologia inconstientului. Pentru principiul sincronicitatii, orientalii au un cavant pe care il stiu de foarte multa vreme – Tao – care pare a surprinde relatia subtila dintre materie si spirit, dintre exterioritate si interioritate ».
Sincronicitate, in acceptia lui Yung, nu inseamna numai « in acelasi timp », ci si « cu acelasi sens » (din grecescul « sun » – « cu », marcand ideea de « intalnire »/ « reunire » si « khronos » – « timp »). Insa lucrarea fundamentala a lui Yung, in acest domeniu, este « Sincronicitatea ca principiu al relatiilor acauzale ». Exemple de « coincidente semnificative » sunt telepatia, practicile divinatorii, clarviziunea, visul premonitoriu, interpretarile astrologice sau « semnele » observate, mai ales, in cazul decesului unei persoane – un ceas care se opreste fara cauza evidenta, o fotografie care se desprinde din perete, un pahar care se sparge etc. Acestea nu sunt insa universal valabile, ci au « sens » numai integrate intr-o anume experienta personala. Si pentru Yung si pentru Pauli, descoperirile stiintifice sunt, de asemenea, frecvent, datorate sincronicitatii, cunoasterea fiind strans legata de inconstient (colectiv si individual), iar inconstientul poseda propriile legi si mecanisme (autonome), exercitand asupra individului o importanta influenta, comparabila cu o « perturbatie » cosmica.
Si alti oameni de stiinta au fost preocupati de fenomenul « sincronicitatii ». De exemplu, biologul austriac Paul Kammerer, incepand cu1900, timp de mai multi ani a notat tot felul de « coincidente », convins de faptul ca, in Univers, lucrurile asemanatoare tind sa se reuneasca. In 1915, a descoperit ca, absolut din « intamplare », doi soldati au fost internati la spitalul din Katowitz (Boemia), ambii fiind nascuti in Silezia, ambii voluntari si pe amandoi ii chema Franz Richter.
Astrofizicianul canadian Hubert Reeves, in prezent si un celebru ecologist, a explicat fenomenul dezintegrarii spontane a unor atomi (radioactivitatea) tot ca o manifestare a sincronicitatii.
Multi psihoterapeuti contemporani apeleaza la notiunea de sincronicitate, in terapiile de dezvoltare personala, bazate pe intuitie si vis. Intuitia permite individului sa se indrepte spre evenimente « incarcate de sens ». Pentru a se intampla acest lucru, este nevoie ca fiecare sa isi formuleze o intentie, sa o lase sa fie asimilata de subconstient si apoi « sa asculte » intuitia. Sau se poate pune o intrebare subconstientului, in mod clar si onest, cu intentia de a obtine un raspuns, care va veni, manifestandu-se prin intuitie sau in vis.
