Situaţia bătrânilor în perioada Evului Mediu şi a Renaşterii

Din datele istorice existente, aflăm că bătrânii nu reprezentau o minoritate (aşa cum ne-am imagina) şi că ei ocupau locuri importante în societatea medievală.

În timpul primelor secole medievale, bătrânii erau consideraţi inutili din moment ce nu puteau lupta şi astfel deveneau o povară pentru familiile lor. Această mentalitate era împărtăşită inclusiv de bătrâni, care sperau să-şi încheie socotelile cu viaţa prin luptă, aceasta fiind modalitatea prin care puteau muri cu onoare. În cazul în care nu reuşeau şi deveneau total dependenţi de familie, nu puţine au fost dăţile în care cereau să fie omorâţi. Dar în acelaşi timp erau înconjuraţi de respect din partea societăţii.

În cadrul bisericii nu exista această problemă. Clericii ajungeau la vârste foarte înaintate, ei având un nivel de viaţă mult mai ridicat, erau feriţi de foamete, de războaie şi de epidemiile ce făceau ravagii în restul populaţiei. Astfel numărul cel mai mare vârstnici se găsea în rândul clericilor, un loc important ocupându-l papii. Papa Agaton este ales la vârsta de 103 ani şi conduce biserica romană până la vârsta de 107 ani. Papa Grigore al IX-lea este ales în funcţie la vârsta de 73 de ani şi moare în timpul asediului Romei, la venerabila vârstă de 97 de ani.

Una dintre puţinele femei vârstnice este Eleonora de Aquitania, care între 70 şi 84 de ani străbate Europa dintr-un capăt în celălalt, pentru a asigura situaţia politică a copiilor. Ea mai rămâne cunoscută ca o femeie deosebit de frumoasă chiar şi după ce trecuse de 70 de ani. Dar cazul ei nu erau unul foarte des întâlnit. Cele mai multe femei ajunse la vârste atât de înaintate nu aveau puterea ei.

O situaţie deosebită o aveau negustorii. Pentru ei, bătrâneţea reprezenta apogeul carierei. Trecuse suficient timp de când îşi începuseră afacerile şi avuseseră ocazia să strângă avere iar odată cu creşterea bogăţiei, creştea şi influenţa lor. Cei din familii avute îşi permiteau să se retragă la o mânăstire unde beneficiau de un regim asemănător celui dintr-un azil de bătrâni din ziua de azi.

Epidemia de ciumă din 1348 a dus la moartea a mai bine de jumătate din populaţia Europei, cei mai afectaţi fiind tinerii şi adulţii între 40 şi 50 de ani. Astfel bătrânii au rămas fără ajutorul familiilor iar mulţi dintre ei au fost nevoiţi să cerşească, devenind o povară pentru societate.

De asemenea, faptul că rămăseseră în viaţă mulţi bătrâni bogaţi a determinat familiile tinerelor să prefere căsătoria cu aceştia în pofida bărbaţilor mai tineri, dar mai săraci. Acest lucru a dus la un conflict între generaţia mai tânără şi cea bătrână.

În această perioadă apare pentru prima dată în artă reprezentarea trăsăturilor bătrâneţii. Pictorii flamanzi şi cei germani redau cu exactitate şi repulsie aceste caracteristici. În scrierile vremii sunt adresate atacuri ironice împotriva stereotipului de bătrân bogat, zgârcit şi îndrăgostit de femei tinere, fapte ce îi pun într-o lumină ridicolă pe vârstnici. Episcopul de Cadix, Antonio de Guevara, afirma că toţi bătrânii trecuţi de 50 de ani ar trebui să se sinucidă, iar dacă nu au puterea să recurgă la acest gest, ar trebui să renunţe la pretenţiile unui post important.

Singura lucrare în care bătrânii sunt apăraţi şi li se acordă atenţie, este „Utopia” de Thomas Morus. El atrage atenţia asupra respectului pe care aceştia îl merită, blamând atitudinea epocii, în care erau trataţi precum hoţii. Cu toate acestea, ţine să precizeze că aceia ce ajung la o vârstă la care sunt complet inutili şi mai mult decât atât, devin o povară pentru familie şi societate, ar trebui să-şi pună capăt zilelor.

Însuşi marele Shakespeare îşi arată dispreţul pentru cei care, ajunşi la o vârstă foarte înaintată, dau în mintea copiilor. În cel puţin 17 opere ale sale îşi manifestă atitudinea dezaprobatoare. Cel mai explicit o întâlnim în monologul despre cele şapte vârste ale omului din „Cum vă place” : „…În scena cea din urmă care-ncheie/ Peripeţiile acestui basm,/ E prunc din nou, nimic nu ţine minte,/ Dinţi n-are, n-are ochi, nici gust – nimic.”

Chiar dacă în cadrul literaturii din acea vreme bătrâneţea era privită printr-un punct de vedere negativ, au existat și preocupări pentru combaterea efectelor bătrâneţii şi pentru prelungirea vieţii. În acest sens se recomanda un stil de viaţă modest şi o viaţă petrecută cât mai mult în mijlocul naturii.

În cadrul tratatului „De vita longa” alchimistul elveţian Paracelsus sugerează că viaţa poate fi prelungită printr-o alimentaţie echilibrată, alegerea unui trai într-o climă favorabilă (nici prea cald, nici prea rece), la care se adăuga şi un elixir magic (preparat de el, pe bază de mercur şi aur).

Intelectualitatea vremurilor respective nu privea cu înţelegere şi respect oamenii bătrâni. Iar tinerii reformatori ce au urmat nu au avut o atitudine diferită. De exemplu Luther avea 34 de ani când a afişat celebrele teze reformatoare. Cu toate acestea au existat unii artişti care îi admirau pe cei în vârstă capabili să rămână activi în funcţiile deţinute.