Anatomia umana este una dintre cele mai vechi stiinte medicale. Termenul “anatomie” vine din grecescul “anatemnein”, care inseamna “a taia”. Picturile rupestre din epoca de piatra, care dateaza de peste 30.000 de ani, arata cateva dintre cunostintele simple in legatura cu structura corpului animalelor, constatari pe care oamenii preistorici le-au aplicat si in cazul propriilor organisme. Civilizatiile babiloniana, siriana, egipteana, chineza si hindusa nu au facut nicio incercare serioasa de a fundamenta aceasta stiinta, interesul lor mergand spre lumea supranaturala si spre interdictiile care veneau din partea religiei. Orice disectie anatomica a unui animal era facuta, eventual, cu scopul clar de a studia organele interne, pentru a prezice viitorul unui individ.
Anatomia in Grecia antica
Studiul sistematic al acestei stiinte medicale incepe in secolul al V-lea i.Hr, odata cu lucrarile a doi invatati greci, Alcmaeon (500 i.Hr), in Italia, si Empedocles (490-430 i.Hr), in Sicilia, doua mari centre culturale ale antichitatii. Alcmaeon este primul care a disecat, in scopuri de cercetare, corpul uman, si este si primul care propune ideea conform careia creierul este centrul inteligentei umane. Empedocles, care credea ca inima distribuie viata si caldura organismului uman, considera ca o substanta, numita “pneuma”, care se gaseste in interiorul vaselor de sange, este esenta vietii si a sufletului. Chiar daca informatiile aduse de cei doi nu sunt esentiale pentru domeniul anatomiei, ei au ramas, in istoria stiintelor medicale, ca adevarati deschizatori de drumuri.
Inferentele anatomice – enunturi logice, dar neverificate in practica, in experiment – continua cu Hipocrate (460-377 i.Hr), cunoscut ca fiind “parintele” medicinei si promotor al holisticii medicale, deoarece a subliniat importanta relatiei dintre medic si pacient, in tratamentul si diagnosticarea unei afectiuni. Aceasta abordare a fost respinsa in timpul sau, fiind inradacinata convingerea ca boala este, de fapt, o pedeapsa data de catre zei. Cunostintele lui Hipocrate au fost limitate de lipsa disectiilor, acestea fiind incepute de Aristotel (384-322 i.Hr), care corecteaza multe dintre greselile predecesorilor sai, in ceea ce priveste anatomia umana, ramanand insa si el, in multe situatii, doar in zona deductiilor logice, cu atat mai mult cu cat contributiile sale tin mai degraba de domeniul filozofiei, decat de cel al medicinei. De aici si un numar de concluzii gresite, printre care se numara si credinta ca intreg creierul uman ar fi responsabil de racirea inimii, prin secretarea unei substante, “flegma”, si ca arterele sunt umplute cu aer. In ciuda unor inadvertente si credinte eronate, Aristotel a influentat dezvoltarea cercetarii medicale din urmatoarele cateva sute de ani.
Anatomia in Roma antica
Claudius Galenus (129-199), unul dintre cei mai importanti medici, dupa Hipocrate, aduce importante contributii la studiul medicinei prin disectiile efectuate pe maimute. Acesta descrie, cu precizie, diferentele structurale dintre vene si artere, structurile cerebrale, dar si multe alte aspecte legate de alcatuirea si functionarea corpului uman. Observa contractia musculara, dupa aplicarea unui stimul nervos, si demonstreaza experimental ca arterele transporta sange si nu aer. Contributia adusa studiului anatomiei este una remarcabila, lucrarile sale fiind de referinta sute de ani dupa moartea sa, avand in vedere si faptul ca, dupa secolul al II-lea, disectiile cadavrelor au fost interzise din motive religioase. Galenus a pus si bazele patologiei (din grecescul “pathos” – “suferinta” si “logos” – “stiinta”/”invatatura”), “stiinta suferintei”, sustinand ca motivul tuturor bolilor este dezechilibrul diverselor umori (fluide) corporale.
Studiul anatomiei in Alexandria
Odata cu declinul Greciei antice, Alexandria, marele oras fondat de Alexandru Macedon, devine cel mai important centru cultural si stiintific. Aici, Herophilus (335-280 i.Hr) si Erasistratus (310-250 i.Hr) incep disectii sistematice ale corpului uman. Herophilus ajunge si el la concluzia ca sistemul nervos central si creierul sunt centrul inteligentei, face distinctia intre vene si artere si formuleaza multe alte observatii despre functionarea corpului uman. In timpul lui incep disectiile publice si are, printre cei cativa studenti si discipoli, si prima femeie din lume interesata de cunoasterea si aprofundarea anatomiei umane, un fapt cu totul iesit din comun pentru vremea respectiva. Erasistratus, un rival declarat al lui Herophilus, era mai interesat de aspectele legate de fiziologia umana, studiind intens circulatia sangelui. Acesta era de parere ca aerul vital este transportat prin intermediul arterelor si ca inteligenta este direct proportionala cu numarul circumvolutiunilor cerebrale.
Anatomia in Evul Mediu si Renastere
Secolele al XII-lea si al XIII-lea aduc in prim plan investigatia stiintifica, prima universitate fiind fondata in Bolonia, la sfarsitul secolului al XII-lea, iar prima facultate de medicina isi deschide portile in anul 1156, in acelasi oras. In acest rastimp, cererea in ceea ce priveste informatiile stiintifice de mare acuratete determina relansarea disectiilor pe cadavre. Nici artistii Renasterii nu au ramas indiferenti la complexitatea corpului uman, folosindu-si talentul pentru realizarea unor schite anatomice foarte exacte. Leonardo da Vinci este autorul a mii de desene (schelet, muschi, vene, organe etc.), al unor mulaje din ceara ale diverselor organe, toate fiind rezultatul a peste 30 de disectii. Cu cinci ani inainte de moartea lui Leonardo, se naste parintele anatomiei, Andreas Vesalius (1514-1564), cunoscut pentru lucrarea sa fundamentala, “De humani corporis fabrica libri septem” (Sapte carti despre structura corpului uman), in care integreaza desene dupa disectiile efectuate (pe cadavrele celor executati in oras), schite, observatii. Pentru prima data in istoria sa de pana atunci, aceasta stiinta medicala era privita obiectiv, reusind sa depaseasca dominatia bisericii catolice, scotand la iveala erorile lui Galenus. Multi contemporani de-ai lui Vesalius (aparatori ai lui Galenus) l-au considerat nebun, l-au acuzat pentru incapatanarea cu care si-a sustinut teoriile, l-au izolat si l-au dispretuit, dar adevarul care a ramas este ca Vesalius a schimbat fata medicinei.
Anatomistul William Harvey (1578-1657), medic de curte al regelui britanic Carol I, publica, in 1628, tratatul despre miscarea si circulatia sangelui prin inima si sistemul circulator la animale. Incepand cu aceasta perioada, cercetatorii au luat in considerare atat structura, cat si functia organelor interne, in studierea anatomiei.
In 1760, medicul Giovanni Battista Morgagni, din Padova, realizeaza o lucrare in cinci volume – “De sedibus et causis morborum” (“Despre localizarile si cauzele bolilor”) – rezultat a peste 700 de autopsii, obiectivul cercetarilor sale fiind demonstrarea legaturii dintre simptomele bolii, cauzele si modificarile gasite in organe.
Perioada moderna
Pentru foarte multi, perioada moderna este asociata cu “Anatomia lui Gray”, carte de referinta pentru medicina, publicata in anul 1858, de catre britanicul Sir Henry Gray. In 2008, a fost tiparita a 40-a editie a acestei carti, inca valabila prin informatiile pe care le furnizeaza. Intensa dezvoltare de care s-a bucurat domeniul radiologiei, in secolul al XX-lea, a permis cercetatorilor sa conecteze studiul anatomiei la fiziologie, biochimie, genetica si biofizica. In prezent, oamenii de stiinta au acces, din ce in ce mai mult, la unele dintre cele mai moderne tehnologii – CAT, PET, rezonanta magnetica nucleara (RMN) – toate depasind cu mult cercetarile bazate pe microscopie si raze X. Aceste noi tehnici permit medicilor sa priveasca in interiorul corpului uman fara a mai fi nevoie de incizii.
