Happycraţia, fericirea “obligatorie” sau “dictatura” fericirii, pare a fi devenit, în societatea actuală, un fel de laitmotiv, de obsesie, mai mult, un imperativ categoric. Nu mai este doar o dorinţă firească, spre care să tindem, fiecare în felul lui. Toată lumea o clamează – se cultivă, se teoretizează, se scriu cărţi, se ţin cursuri despre cum să fim fericiţi şi, dacă nu reuşim, suntem vinovaţi. Fericirea s-a transformat într-o afacere, este noul “combustibil” al productivităţii. La locul de muncă, în societate, fericirea a devenit “ordin”.
Ca în reclamele cu bomboane gelatinoase – “Haribo îi face pe copii şi pe adulţi, deopotrivă, fericiţi!” – “industria” fericirii a preluat controlul vieţilor noatre, ne îndeamnă, ne ordonă să zâmbim, orice ar fi, chiar dacă zâmbetul este doar o grimasă. Fericirea, aşa cum este înţeleasă astăzi, nu mai are de-a face cu ceea ce, de-a lungul timpului, filosofii sau oamenii obişnuiţi s-au străduit să înţeleagă.
Fericirea în viziunea unor mari filosofi
În antichitate, Aristotel considera fericirea – eudaimonia (beatitudinea/ “viaţa care înfloreşte”) – ca fiind “frumuseţea supremă, supremul bine şi suprema plăcere, într-o unitate inseparabilă” sau ca “manisfestare a sufletului conformă cu cea mai desăvârşită dintre virtuţi”. Fericit poate fi – spunea filosoful – numai omul onest, curajos, cumpătat, generos, loial, care va cauta mereu să se dezvolte, să preţuiască fiecare clipă, să stârnească admiraţia celor din jur. Fericirea înseamnă “bine” şi orice facem facem ca să ne fie bine.
Pentru Socrate, filosoful grec din secolul al IV-lea i.Hr., “Cetatea virtuţii şi a fericirii este cea a Raţiunii”, aceasta din urmă fiind singura “normă” a fericirii şi numai aşa “în cetate vor domni cei cu adevărat bogaţi, nu băneşte, ci în ceea ce trebuie să fie bogat omul fericit – într-o viaţă bună şi raţională”.
Platon, într-unul dintre “Dialogurile” sale, dedicat lui Gorgias, spune că: “ Omul care este frumos şi bun (în gr. kalos kagathos) este şi fericit, în timp ce omul rău şi necinstit este şi nefericit”. Omul care face ca tot ce duce la fericire să depindă de el, nu de alţii, a găsit cel mai bun drum spre fericire şi, mai crede Platon, statele, nu numai oamenii, ca indivizi, vor fi fericite “când conducătorii vor gândi sau gânditorii vor conduce”.
Fericirea înseamnă “a înţelege”…
În secolul al XVII-lea, filosoful olandez Spinoza considera că adevărata fericire constă în “a înţelege”. Filosoful mărturisea că, în tinereţe, nu reuşea să fie mulţumit de niciunul dintre bunurile pe care le dorea sau le avea, până în momentul în care a înţeles că fericirea nu poate fi separată de raţiune şi de cunoaşterea adevărului.
Numai când cunoaştem adevărul despre realitatea lucrurilor, numai când suntem liberi şi în armonie cu esenţa fiinţei noastre interioare, putem să acţionăm cum trebuie, pentru a atinge starea de fericire.
Pentru Immanuel Kant, în secolul al XVIII-lea, fericit este omul care care îşi îndeplineşte datoria, iar pentru Nietzsche, considerat a fi cel mai important filosof al secolului al XIX-lea, fericirea este sentimentul care dă senzaţia de forţă, un sentiment efemer, spune Nietzsche, pe care omul, în general, nu ştie să-l păstreze. Iar “cel care nu trece pragul clipei, uitând tot trecutul, cel care nu se opreşte într-un punct, ca un zeu al victoriei, fără să se teamă şi fără să ameţească, acela nu va afla niciodată ce înseamnă fericirea”.
S-au scris sute, mii de tomuri despre fericire. Unii o consideră o iluzie, o imposibilitate, alţii, singura raţiune de a fi. Bertrand Russel, remarcabil matematician, eseist, filosof al secolului trecut, într-o carte intitulată “În căutarea fericirii” (tradusă şi în româneşte), insista asupra ideii că fericirea se cucereşte, lăsând în urmă competiţia absurdă, aroganţa, plictiseala, oboseala, oblomovismul, obsesia vinovăţiei, mania persecuţiei.
Dincolo de reperele pe care ni le poate oferi recursul la istoria filosofiei, cert este că, în prezent, fericirea şi căile prin care putem accede la o astfel de stare nu mai au nicio legătură cu valorile consacrate – raţiunea, virtutea, curajul, cunoaşterea, (re)descoperirea eului profund. Trăim astăzi într-o “happycraţie”.
Ce este happycraţia, această obsesie a secolului al XXI-lea?
Un sociolog şi profesor universitar, Eva Illouz, şi un psiholog, Edgar Cabanas, profesor la Universitatea Camilo Jose Cela, din Madrid, sunt autorii unei cărţi publicate în 2018 – “Happycraţia” (Happycracy), în care explică implicaţiile unuia dintre cele mai stranii fenomene ale epocii noastre – faptul că “fericirea” a devenit astăzi o “dictatură”, care ne “ordonă” cum să fim, cum să ne comportăm, o “industrie” care tinde să ne controleze vieţile, care transformă emoţiile în mărfuri.
O stratagemă, un “vicleşug”, spun autorii, referindu-se la happycraţie, menită să ne convingă, iar şi iar, că bogăţia, sărăcia, succesul, eşecul, sănătatea, bolile sunt numai şi numai în responsabilitatea noastră, o “directivă” care lărgeşte zona de consum la interioritatea noastră, o industrie a “fericirii”, care produce miliarde de euro, pretinzând că este capabilă să modeleze indivizii în creaturi capabile să-şi obstrucţioneze sentimentele negative, să-şi controleze neîncetat dorinţele şi gândurile neproductive, iar atunci când nu reuşesc înseamnă că nu sunt suficient de buni, de merituoşi.
În limba greacă, spune Eva Illouz, explicând etimologia acestui cuvânt nou, “happycracy” (Happycraţia), “kratia” înseamnă “putere”. Aristocraţie, democraţie, meritocraţie, birocraţie sunt tot atât cuvinte care indică diverse ipostaze ale puterii. “Happycraţia” (in engleză, “happy” – “fericit” + kratos) este puterea fericirii prin “ordinul” de a fi fericit. În momentul în care societatea îl asigură pe om că fericirea este garantată, dacă şi numai dacă acesta învaţă să se transforme, este un mod de a fi guvernat, spun autorii cărţii.
A dori şi a susţine că oamenii trebuie să fie fericiţi, aşa cum se clamează constant la nivelul societăţii, în principiu este un lucru pozitiv. Numai că “proiectul modern al fericirii” pare a fi un pseudoproiect.
Happycraţia, “dictatura” fericirii – care sunt consecinţele?
Dorinţa de a fi fericit este greu de armonizat cu “obligaţia” de a fi fericit. De aceea happycraţia poate avea consecinţe negative. Începând cu anii 1990, psihologia “gândirii pozitive” a câştigat teren. De atunci, cărţile de dezvoltare personală, speakerii motivaţionali ne cer să fim fericiţi şi, inevitabil, fiecare se întreabă “Ce este fericirea?”, “Are fericirea acelaşi sens pentru toată lumea?”, “Cum se poate dobândi?”.
Pe de altă parte, ne putem întreba dacă este greşit să accepţi că ai o zi proastă, că sunt momente când lucrurile nu merg aşa cum am vrea. Astfel de situaţii înseamnă că este nevoie de ajutor “profesional” pentru a ne gestiona viaţa? Patologizarea stărilor emoţionale normale, spun autorii cărţii “Happycraţia”, ajunge, până la urmă, să creeze o “epidemie” de nefericire.
Se induce ideea că, deşi realitatea este, adesea, neconvenabilă, vom putea fi fericiţi dacă zâmbim sau dacă ne spunem întruna : “Sunt fericit!”. Fără să ne dăm seama, devenim intoleranţi la stările care creează disconfort, ne este greu să acceptăm tristeţea, pentru că ne face să ne simţim slabi sau “vinovaţi”, pentru că ne reprimăm stările mai puţin bune.
De câte ori nu am spus, poate, unei persoane în lacrimi “Nu mai plânge!”. Desigur, putem face acest lucru din empatie, dar emoţiile, oricum ar fi ele, au o funcţie, sunt necesare, sănătoase, ne ajută să ne eliberăm de tensiuni.
Suntem fiinţe sociale şi sprijinul celor din jur este o nevoie reală. Dar happycraţia nu acceptă că putem avea zile proaste si că acest lucru nu ne face nici vinovaţi, nici mai răi, ne face “reali”. Nu există oameni veşnic fericiţi. Binele etern nu există într-o realitate adesea contorsionată, iar strategia de evitare a lucrurilor care ne fac nefericiţi uneori nu este cea mai sănătoasă.
A fi sau a nu fi fericit…
Nu happycraţia, nu “dictatura” fericirii ne face mai umani, ci respectarea emoţiilor noastre şi ale celorlalţi. Sociologul Eva Illouz şi psihologul Edgar Cabanas consideră că, în realitate, bucuria autentică trebuie căutată în viaţa noastră adevărată, incredibil de frumoasă şi misterioasă tocmai prin multitudinea trăirilor noastre, că fericirea trebuie să fie secretul intim al fiecăruia.
Lumea contemporană, spun autorii cărţii “Happycraţia”, care nu neagă posibilitatea şi dreptul oamenilor de a fi fericiţi, ar trebui să instituie mai intâi o “dictatură” a dreptăţii, loialităţii, solidarităţii, a bunăstării, a adevărului, a meritocraţiei, nu să vândă iluzia fericirii perpetue, care să ia acelaşi chip pentru toţi. Avem nevoie de speranţă, nu de un optimism tiranic, conformist, care bulversează capacitatea individuală de gestionare a vieţii în toată complexitatea ei.
Un om cu adevărat liber este cel care înţelege că accesul la fericire este în el însuşi şi căruia societatea îi oferă posibilitatea de a alege singur drumul spre fericirea pe care şi-o doreşte. Exerciţiul generalizat al happycraţiei transformă fericirea într-o “marfă” emoţională, cu un potenţial “industrial” urias, pentru că vor fi mereu: o terapie nouă de urmat, o dietă, o metodă de autoreglare de încercat, un viciu de abandonat, un obicei mai sănătos de dobândit, un tratament nou, un scop de atins, o experienţă de trăit, o nevoie de satisfacţie, un timp de optimizat şi, faţă-n faţă cu aceste situaţii, nu fericirea, ci nefericirea, eşecul vor triumfa.
Happycraţia şi distopia lui Aldous Huxley
Titlul cărţii semnate de Eva Illouz şi Edgar Cabanas aminteşte, într-un fel, de distopia celebrului scriitor şi filosof englez Aldous Huxley – “Minunata lume nouă” (o lume care nu tinde spre reuşita autentică, ci spre anihilarea esenţei umane), publicată în 1932 şi declarată, în 1999, ca făcând parte din cele 100 cele mai importante cărţi din toate timpurile.
În cartea sa, Huxley imaginează o societate a viitorului, aparent perfectă, în care totul este controlat, inclusiv sentimentele, dorinţele oamenilor, pe baza unui drog de sinteză (“soma”), pe care toată lumea trebuie să-l consume, sub formă de pastile distribuite la începutul şi la sfârşitul zilei, la locul de muncă, acesta fiind secretul echilibrului şi coeziunii “lumii noi”.
În această lume, toţi oamenii sunt fericiţi, deşi sunt “sclavi” ai iluziei generalizate, chiar îndrăgostiţi de servitutea lor, pentru că nu-şi vor dori niciodată ceva ce nu pot obţine, iar dacă şi-ar dori, drogul “soma” este soluţia pentru orice. Mai mult, într-o asemenea realitate, sentimentele sunt inutile, iubirea nu are sens, adevărul este un pericol public, revoltele ar fi fără urmări, dorinţele, fără rost, iar zeii la care se închină oamenii sunt consumerismul şi distracţia.
Happycraţia – investigarea dezordinii contemporane
Termenul “Happycracy” (Happycraţia), inventat de Eva Illouz şi Edgar Cabanas, arată cum, în epoca actuală, şi-au făcut loc, într-un mod insidios, noi strategii coercitive, noi stiluri de management, noi obsesii colective şi ierarhii emoţionale, care fac din om sclavul unei căutări obsesive.
Pare că fericirea nu mai este înţeleasă astăzi în raport cu toată complexitatea vieţii, ci omul a devenit dependent de o astfel de “dictatură”, a fericirii generalizate, mascată de un stil de viaţă invadat de locuri comune şi mimetism. Fericirea de care au nevoie oamenii trebuie să fie una bazată pe raţiune, una care să nu ne confişte subiectivitatea şi să nu nege, să nu ne anuleze discernământul.
Cu cât o societate devine mai “sofisticată”, cu atât lupta de interese este mai înverşunată, cu atât manipularea emoţională devine un mod de control al acţiunilor, gesturilor, atitudinilor, alegerilor unei persoane, o formă de exercitare a influenţei sau a puterii. Iar happycratia este o formă de manipulare, o modalitate de a-l priva pe cel manipulat de libertatea de gândire şi acţiune, un fel de a intra prin “efracţie” în intimitatea cuiva, pentru a-i inocula o opinie sau pentru a-i provoca un anume comportament.
Cartea “Happycracy”, de Eva Illouz şi Edgar Cabanas, este o invitaţie la meditaţie asupra lumii contemporane şi a valorilor/pseudovalorilor acesteia, asupra impactului realităţii asupra vieţilor noastre, asupra esenţei fericirii, un îndemn la normalitate şi raţiune, la înţelegerea adevărului că nu există soluţii rapide şi simpliste, ca cele oferite de “industria” fericirii, că este puţin probabil, dacă nu imposibil, să obţinem fericirea în toate aspectele vieţii, la “ordin”, dar că putem să o apreciem atunci când o trăim, fie şi pasager.
