Ticurile nervoase – grimase de toate felurile, clipitul des, rosul unghiilor, muşcatul buzelor, datul repetitiv din umeri, frământatul palmelor, oftatul, bătutul darabanei pe ceva, contracţia necontrolată a muşchilor etc. – unele frecvente la vârsta copilăriei şi a adolescenţei, altele persistând şi la maturitate, sunt manifestări involuntare ale corpului, care trădează o stare emotivă accentuată sau stres, oboseală, nervozitate, plictiseală.
Suntem supuşi zilnic unor situaţii care ne solicită resursele intelectuale, emotive, fizice, ne autosugestionăm negativ în legătură cu o mulţime de aspecte, relaxarea, adeseori, nu este una autentică, disimulăm indispoziţiile, surmenajul, neliniştile, depresiile şi, în asemenea condiţii, organismul îşi ia singur măsuri de apărare, pe care, paradoxal, mulţi le ignoră sau le pun pe seama altor cauze.
Ticurile nervoase – tipuri, cauze, manifestări
Specialiştii în neurostiinte au explicaţii diferite pentru cauzele ticurilor nervoase. Unii susţin că pot fi provocate de o maturizate mai înceată a creierului (până la o anumită vârstă) sau de o distorsiune în funcţionarea sistemului nervos (cauză valabilă pentru orice vârstă).
Aceştia spun că, în creier, există o zonă – striatum – controlată de cortex şi responsabilă cu obiceiurile comportamentale, cu gesturile de rutină şi cu secreţia de dopamină, un neurotransmiţător cu rol în atenţie, concentrare, motivaţie, starea de spirit, abilităţile de învăţare. Ticurile nervoase ar putea indica faptul că, la persoanele care manifestă această tulburare, proiecţiile nervoase corticale nu sunt suficient de dezvoltate pentru a exercita un control corect.
Alţii consideră că ticurile nervoase se explică printr-o deficienţă de atenţie (ADHD), împreună cu o hiperactivitate nervoasă, ceea ce s-ar traduce printr-o accentuare a reflexelor şi a activităţii chimice cerebrale. Această hiperactivare, vizibilă mai ales în condiţii specifice de stres, ar fi reversibilă prin terapie comportamentală si/sau medicamentoasă.
Ticurile nervoase, care, în multe cazuri, dispar după câteva săptămâni sau ani, sau în timpul activităţilor care cer o concentrare mai mare, sunt clasificate, în studiile de specialitate, în mai multe tipuri:
- Ticurile motorii – ale feţei şi gâtului (grimase, clipit, ridicarea sprâncenelor, trosnirea gâtului, atingerea continuă a feţei, rosul părţii interioare a obrazului, a pixurilor, creioanelor, smulgerea sprâncenelor etc.), ale mâinilor şi braţelor (pumni strânşi, mişcări sacadate ale degetelor pe un suport, frământarea bărbiei cu degetele etc.), ale corpului (tremuratul genunchilor, bătutul din picior, contorsionări ale umerilor, contracţii spontane ale muşchilor);
- Onicofagie – obiceiul de a-şi roade şi a-şi mânca unghiile;
- Tricofagie şi tricotilomanie – răsucirea şuviţelor de păr, ruperea şi mâncatul părului sau, în cazul tricotilomaniei, impulsul irezistibil de a-şi smulge părul, în mod repetat;
- Ecokinezie – tendinţa, devenită tic, de a imita automat gesturile şi acţiunile altor persoane;
- Ticuri la nivel respirator – sughiţ, căscat des, dregerea vocii în mod repetat, fără o cauză anume, mirositul ostentativ al mâncării etc.
- Ticuri senzoriale – senzaţia de frig sau de cald, fără o cauză exterioară;
- Ticuri sonore/verbale – de la simple sunete scoase pe nas sau pe gură (ticuri de dicţie), semn al unei accentuate nervozităţi, la ecolalie (repetarea unor sunete, cuvinte rostite de către alte persoane), coprolalie (tendinţa patologică de a folosi cuvinte şi expresii obscene), palilalie (tulburare a vorbirii care constă în a repeta involuntar unul sau a mai multe cuvinte dintr-o frază) sau unor cuvinte/expresii în mod repetat, mecanic.
Ticurile nervoase – simptome şi diagnostic
Ticurile nervoase diferă prin manifestări, intensitate şi complexitate, dar le uneşte o caracteristică fundamentală: nu pot fi controlate. Adesea, persoanele care suferă de ticuri nervoase pot să anticipeze manifestarea acestora, prin senzaţia de strănut, de căscat, de tuse, de nod în gât şi, eventual, pot întârzia exprimarea lor, dar nu le pot reprima.
Simptomele ticurilor nervoase sunt perceptibile în special în condiţii de stres, de oboseală accentuată, de anxietate. Este important de ştiut, subliniază specialiştii, că ticurile nervoase nu alterează performanţele sistemului nervos, nici capacităţile intelectuale, dar afectează santatea psiho-emotională, mai ales din teama de reacţiile celor din jur.
Diagnosticarea, în cazul ticurilor nervoase, trebuie făcută de un specialist, care, prin metode specifice, se va asigura că nu este vorba de alte patologii sau de consum de droguri. Un neurolog va evalua simptomatologia în funcţie de: împrejurările în care a apărut un tic nervos, durata acestuia, tentativele persoanei în cauză de a elimina ticul nervos şi eficacitatea acestei încercări, informaţii despre istoricul familiei în acest sens, cu atât mai mult cu cât unii medici pun ticurile nervoase şi pe seama unor cauza genetice.
Examenele de laborator pot aduce alte informaţii despre funcţionarea sistemului nervos, despre funcţiile motrice şi senzoriale, despre echilibrul chimic din sânge, despre posibile alte boli asociate.
Ticurile verbale – între automatisme incontrolabile şi obicei dobândit
Trebuie făcută distincţia între ticurile verbale generate de o tulburare a sistemului nervos, precum ecolalia, coprolalia, palilalia etc. menţionate anterior în acest articol şi care sunt un reflex al refulării unor tensiuni, nemulţumiri, nelinişti, şi ticurile de limbaj dobândite în exerciţiul limbii, semn al unui anumit grad de instrucţie si de atenţie faţă de personalitatea noastră exprimată prin cuvânt.
În lingvistică, ticurile verbale se referă la anumite stereotipii de limbaj, dobândite, mai mult sau mai puţin conştientizate, utilizate fie ca modalitate retorică, persuasivă, sau pur şi simplu din neglijenţă faţă de maniera de comunicare. Sunt frecvente asemenea repetiţii lingvistice în mass-media, în discursul politic, în marketing, în limbajul individual.
Ticurile verbale, în general, sunt goale de sens, şi ar fi de ajuns să ne gândim la personajele lui I.L.Caragiale şi la abundenţa de ticuri verbale care le trădează incultura, ramolismentul, comportamentul mecanic (“Curat murdar!”, “Curat constituţional!”, “Aveţi puţintică răbdare!”, “Eu cu cine votez?”, “Neicusorule, puicusorule” etc.), dar, şi mai simplu, să privim în jur şi să constatăm câţi oameni, în viaţa reală, sunt prizonieri în propriul limbaj, repetitiv şi monoton.
Sindromul Tourette
Sindromul Tourette (SGT), deşi cauzele sunt prea puţin cunoscute, se defineşte ca o tulburare ereditară neuropsihiatrică, generată de o problemă în interconectarea neuronilor, manifestată prin ticuri musculare şi vocale, care poate să apară în copilărie şi care afectează, în medie, 1-10 copii din 1000. Cazurile de Sindrom Tourette implică asocierea ticurilor nervoase cu depresia , cu tulburări obsesiv-compulsive şi cu Sindromul atenţiei deficitare.
Sindromul Tourette reprezintă o formă severă a ticurilor, chiar dacă nu afectează capacitatea cognitivă şi nici speranţa de viaţă. Se poate ca, odată depăşită perioada adolescentei, Sindromul Tourette să dispară de la sine sau să se amelioreze semnificativ.
În statisticile OMS (Organizaţia Mondială a Sănătăţii) au fost semnalate şi cazuri de autism asociat cu Sindromul Tourette, fără ca mecanismele nervoase ale unei astfel de situaţii să poate fi desluşite până la acest moment. O supoziţie ar fi legată de o hiperactivitate a neuronilor din substanţa neagră, locul care controlează producţia de dopamină.
Studiile neuroanatomice şi de imagerie medicală, de la momentul actual, relevă, în Sindromul Tourette, o disfuncţionalitate în regiunile corticală şi subcorticală, în talamus şi în cortexul frontal. De asemenea, ar putea fi vorba şi de un nivel GABA ridicat, adică al acidului gamma-aminobutiric, principalul neurotransmiţător inhibitor al sistemului nervos central.
De-a lungul timpului, personalităţi din diverse domenii au manifestat Sindromul Tourette, precum Mozart, Andre Malraux, Dickens, Kafka, fotbalistul David Beckham etc.
Cum se poate lupta contra ticurilor nervoase?
Exceptând situaţiile mai grave, în care doar intervenţia medicului şi a terapiilor adecvate reprezintă soluţia tratării ticurilor nervoase, pentru situaţiile mai puţin grave sau măcar pentru ameliorarea acestei afecţiuni, pe termen limitat, ştiinţa modernă recomandă anumite exerciţii şi strategii, cum ar fi:
- evitarea stărilor de oboseală extremă, de surmenaj, respectându-se riguros programul de relaxare, odihnă şi somn; privarea de somn, pe perioade îndelungate, generează iritabilitate şi disfuncţionalităţi în activitatea sistemului nervos;
- planificarea activităţilor cotidiene, pe cât posibil, la lumina zilei, nu seara sau noaptea;
- limitarea timpului petrecut în faţa televizorului si a computerului;
- terapia de inversare a obiceiurilor – constă în exerciţiul înlocuirii premeditate a ticului cu o altă mişcare sau reacţie;
- terapiile cognitivo-comportamentale – vizează conştientizarea ticurilor, sporirea încrederii în sine, cultivarea unei atitudini pozitive;
- pentru că un număr mare de copii şi de adolescenţi manifestă ticuri verbale, este esenţială grija familiei faţă de aceştia, asigurarea unei atmosfere liniştite acasă, care să le confere încredere, fără ca această disfuncţionalitate să fie ridiculizată sau să facă subiectul unor discuţii care să amplifice stresul, izolarea, jena; dedramatizarea situaţiei de a avea un tic nervos este, de asemenea, foarte importantă – fără reproşuri din partea părinţilor, fără a se pomeni mereu despre acest lucru, fără pedepse şi fără umilinţe inutile.
Orice persoană, copil sau adult, se poate confrunta cu problema ticurilor nervoase. Sunt nenumărate cazuri în care, din experienţe personale sau din observaţiile asupra celor din jur, se poate constata că emoţiile foarte puternice generează gesturi, reacţii fizice necontrolate, repetabile şi cu cât efortul de a le masca este mai mare, cu atât devin mai vizibile. Sunt mesaje involuntare ale corpului, fără utilitate, dar foarte deranjante, rezultatul unui control emoţional nereuşit, un fel de camuflaj sau de supapă emoţională.
A avea cunoştinţă de cauzele şi manifestările ticurilor nervoase şi de posibilităţile de vindecare este o condiţie pentru redobândirea echilibrului emoţional, pentru a deveni mai stăpâni pe gesturile şi atitudinile noastre, un fel de a ne “împrieteni” cu mecanismele atât de complexe ale creierului nostru, despre care sunt încă multe lucruri de descoperit.
Natura a înzestrat creierul uman cu o excepţională capacitate de autoreglare, iar secretul stării de bine, din această perspectivă, este să acţionăm în sensul acestei naturi, pentru a sta departe de riscurile pe care le implică stresul, anxietatea, depresia – adică bolile secolului al XXI-lea, după cum indica toate statisticile la nivel mondial. Emoţiile, de orice fel, trebuie să fie legătura, nu elementul destabilizator, dintre corpul şi mintea noastră, să ne facă mai puternici şi mai performanţi.
