Top 3 erori medicale din istoria umanităţii. Poate pandemia COVID-19 să fie una dintre ele?

Top 3 erori medicale din istoria umanităţii relevă faptul că, în momentele în care lumea se află în faţa unei ameninţări neaşteptate si majore – cum este şi Pandemia de COVID-19, declarată ca atare miercuri, 11 martie 2020 – care pune în pericol sănătatea oamenilor de pretutindeni şi care pare incontrolabilă, astfel de situaţii generează, la toate nivelurile, confuzie, un amestec ciudat de panică şi dorinţă, din partea celor mulţi, ca specialiştii, autorităţile să ofere asigurări, adevărul trecând în planul secund al preocupărilor.

Dacă facem un recurs la istorie, la momente dramatice provocate de epidemii, de pandemii, de boli necunoscute la timpul respectiv, vom constata că, în toate cazurile, au intervenit nenumărate erori medicale, care au amplificat efectele nocive, unele identificate şi recunoscute după zeci de ani, altele rămase într-o zonă de incertitudine pentru totdeauna.

Dintr-un Top 3 erori medicale din istoria umanităţii am putea înţelege, astăzi, mutatis mutandis, ce şi cât se repetă, ce şi cât se greşeşte în abordarea pandemiei de coronavirus (COVID-19), ne putem întreba dacă mai sunt posibile dezastre similare celor din trecut, dacă amploarea şi efectele pandemiei de acum pot fi sau nu stăpânite prin mijloacele pe care medicina modernă le are la dispoziţie sau dacă, într-o astfel de ecuaţie, intervin şi alţi factori perturbatori.

La scurtă vreme după ce s-a declanşat epidemia de coronavirus, astăzi pandemia COVID-19, a cărei dinamică se schimbă de la o oră la alta, un scenariu a pus pe jar autorităţile din domeniul medical din întreaga lume – un virus necunoscut ia în stăpânire planeta. În ciuda celor mai bune instrumente şi tehnologii de laborator, agentul patogen nu a putut fi identificat decât la destul de mult timp de la apariţia lui.

Medicii nu înţeleg complet modul de transmitere şi nu sunt de acord între ei cu privire la măsurile care trebuie luate. Tratamentele pe care le propun nu fac decât să amelioreze simptomele. Febră, tuse, durere. În cazurile mai severe, plămânii se infectează, respiraţia devine dificilă, faţa albă, cu tentă albăstrie. Potrivit scenariului, milioane de oameni vor fi infestaţi, vor fi zeci de mii, sute de mii de decese sau chiar mai mult. Se va repeta situaţia din timpul epidemiei de gripă spaniolă din 1918-1919? Experţii internaţionali în securitatea sanitară spun “da”, alţi specialişti sunt mai reţinuţi şi nuanţaţi în răspunsurile lor.

Ciuma bubonică din 1347, Epidemia de variolă din Mexic (din 1520, dusă pe continentul american de un sclav şi care a omorât în jur de 4 milioane de nativi), variola din 1870, epidemia de holeră din 1817, cinci secole în care sifilisul a fost tratat necorespunzător, gripa spaniolă din 1918, HIV, care a debutat în 1981, gripa H1N1 din 2009, pandemia SIDA etc. sunt doar câteva exemple de momente dramatice din istoria umanităţii, la care astăzi ne raportăm mai mult statistic, dar care au fost amplificate de erori medicale grave.

Top 3 erori medicale din istoria umanităţii – Gripa spaniolă din 1918, un secret bine păstrat

În Top 3 erori medicale din istoria umanităţii se află, fără dubiu, o serie de evenimente din timpul gripei spaniole, care a durat din septembrie 1918, până în iunie 1919, a ajuns pe toate continentele şi a ucis între 50 şi 100 de milioane de oameni (cifra victimelor nefiind clară nici la momentul actual).

În prezent, nu numai mass-media, ci şi o serie de personalităţi medicale au readus în discuţie acest dezastru de la începutul secolului al XX-lea, constatând o serie de similitudini cu pandemia de coronavirus (COVID-19), din acest început de an 2020, în privinţa “scenariului” dramatic pe care îl anticipează specialiştii.

Supranumită “mama tuturor pandemiilor”, gripa spaniolă a afectat aproximativ o treime din populaţia globului şi a fost una dintre cele mai devastatoare din istoria umanităţii. Abia în ultimele trei decenii, după aproape un secol, medicii şi istoricii au încercat să reconstituie contextul şi adevărul despre gripa spaniolă, identificând virusul responsabil pe cadavre îngheţate în permafrost, fără a se mai putea stabili data exactă a mutaţiei care a stat la baza apariţiei virusului.

A rămas în memoria colectivă sub denumirea de “gripă spaniolă”, dar epidemia a pornit din Boston (SUA), unde a apărut, în forme uşoare, la soldaţii americani, iar medicii, iniţial, nici nu au crezut că este gripă. Valul 2 şi 3 au fost cu adevărat grave, cei mai vulnerabili fiind tinerii între 25 şi 35 de ani, mai puţin copiii şi persoanele în vârstă.

La momentul respectiv, autorităţile, gândindu-se la efectul moral pe care l-ar fi putut avea anunţul că trupele americane care ajunseseră în Europa răspândeau o boală care ucisese deja 400 000 de civili în Franţa şi alţi 100 000 de soldaţi aliaţi în ultimele două luni ale războiului, au ascuns adevărul. Cu excepţia Spaniei, neutră, unde au şi apărut primele cazuri din Europa, la San Sebastian, motiv pentru care această pandemie a rămas cunoscută sub numele de “gripă spaniolă”.

La vremea aceea, cazurile neidentificate, în număr foarte mare, precum şi decesele nedeclarate au contribuit la extinderea dramatică a pandemiei. În plus, europenii, care susţineau că vor duce medicina modernă în colonii, au apelat la aceeaşi strategie a muşamalizării situaţiei. Din acest motiv, nici astăzi nimeni nu ştie câţi africani au murit, pe lângă cele aproximativ şase milioane de oameni din India sau din China.

Virusul gripal “spaniol” a dispărut odată cu pandemia pe care a provocat-o, fără ca cineva să fi dezvăluit secretul virulenţei sale. Paradoxal, doar de puţin timp virusologii au reuşit să găsească şi să-i reconstruiască genomul. Cum a devenit acest virus un agent infecţios atât de neobişnuit? Nimeni nu a răspuns până acum la această întrebare.

Întâmplător sau nu, în decembrie 2019, Organizaţia Mondială a Sănătăţii şi-a actualizat estimările asupra impactului “următoarei pandemii de gripă”. Şi, contrar obiceiului, a emis o opinie alarmistă: “Răspunsurile experţilor – spuneau cei de la OMS – cu privire la întrebarea fundamentală legată de costul uman al următoarei pandemii variază de la 2 milioane de decese la peste 7 milioane, în cel mai optimist scenariu”. Pentru aceiaşi experţi, în urmă cu trei luni, întrebarea nu era “dacă” vom experimenta o nouă pandemie, ci “când”. Iar acest “când” înseamnă “acum”.

Top 3 erori medicale din istoria umanităţii – Tratamentul sifilisului cu mercur, 5 secole de incertitudini şi toxicitate

Un însoţitor al lui Cristofor Columb, căpitanul Martin Alonzo Pinzon, a fost, în 1493, prima victimă europeană a sifilisului. A murit în chinuri atroce. “Noua ciumă”, care produce leziuni cutanate, vasculare, osoase, neurologice, se va răspândi şi va face ravagii pe vechiul continent până pe la mijlocul secolului al XVI-lea şi abia pe la mijlocul secolului al XX-lea cei atinşi de această boală au putut beneficia de un tratament eficace şi nepericulos.

Cercetările din epoca modernă, bazate pe analiza urmelor de leziuni sifilitice descoperite prin săpăturile arheologice, au ajuns la concluzia că, de fapt, epidemia de sifilis, în Europa, nu a început în 1493, ci mai devreme, prin anul 1444, adusă de navigatorii portughezi care făceau comerţ în insulele din Capul Verde, în largul coastelor din Africa de Vest.

Epidemia din 1493 ar fi putut fi limitată la Spania, s-a spus ulterior, dacă regele Franţei, Charles VIII, în războiul cu Italia, nu ar fi angajat mercenari spanioli, care să intre în Napoli. Conflictul s-a încheiat, mercenarii veniţi din Spania, dar şi din alte părţi ale Europei, au dus boala acasă şi fiecare a dat vina pe ceilalţi. Italienii vor numi sifilisul “răul francez”, francezii vor vorbi despre “răul napolitan”, polonezii, de “răul german”, ruşii de “răul polonez”, pentru ceilalţi, “un rău străin” s.a.m.d. La Paris, bolnavii care refuzau să părăsească oraşul erau aruncaţi în Sena, în Germania, populaţii întregi fugeau din localităţile de baştină – vremuri de teroare şi stupoare, comparabile cu epidemia de ciumă.

Vreme de peste 450 de ani, care preced prima utilizare a penicilinei în tratarea acestei boli, în pofida progreselor făcute în privinţa cunoaşterii diverselor maladii, mercurul a fost “tratamentul” preferat de medici, în ciuda unei îngrozitoare toxicităţi şi a unei pretinse “eficacităţi” care nu a fost niciodată demonstrată.

Tratamentul sifilisului cu mercur, care face parte, cu certitudine, din Top 3 erori medicale din istoria umanităţii, prin durată, prin complexitatea şi nocivitatea implicaţiilor, poate fi încă, astăzi, un motiv foarte serios de reflecţie în legătură cu istoria actului medical, al prescrierii de tratamente, al constrângerilor impuse bolnavilor, al rolului tradiţiei în prescrierea tratamentelor şi al dificultăţii de a aprecia fără eroare eficacitatea acestora.

Dacă, la început, hazardul a dus la utilizarea mercurului pentru “tratarea” sifilisului, ulterior a fost prescris prin analogie sau pentru că, având efecte spectaculoase, pe termen scurt, mulţi medici, şocaţi de această boală epidemică, din care nu au înţeles nimic la vremea respectivă, fie au refuzat să se ocupe de pacienţi, fie au fost “constrânşi” de împrejurări să dea şi ei mercur pentru tratarea bolnavilor. Chiar şi atunci când, prin secolul al XIX-lea, unii medici au atras atenţia asupra efectelor nocive ale administrării de mercur, o astfel de terapie s-a menţinut în virtutea obişnuinţei.

Mai mult, în epocile următoare, mercurul a fost utilizat şi pentru “tratarea” altor boli, precum variola, caz în care, din cauza toxicităţii, după cum se consemnează în documentele timpului, “dacă mercurul nu suprima boala, suprima pacientul”. A devenit un fel de panaceu timp de aproape trei secole, fapt care, din perspectiva timpului, pare de necrezut.

Top 3 erori medicale din istoria umanităţii – preconcepţii legate de igienă, “Moartea neagră”

Poate am fi tentaţi să credem că, la începutul secolului al XXI-lea, igiena personală şi cea a actului medical, ca să nu mai amintim de igiena alimentară, a mediului înconjurător, de igiena “mentală, sunt lucruri de la sine înţelese, că igiena este implicită condiţiei omului modern. Pe de altă parte, statisticile OMS arată că, în ciuda pretenţiilor de progres, doar 26% dintre europeni fac duş în fiecare zi, iar 40% se spală de câteva ori pe săptămână.

În România, anual, o persoană foloseşte, în medie, numai patru săpunuri şi 1-2 paste de dinţi, 40 % din populaţie nu are acces la apă curentă, baie şi canalizare, peste 50% dintre români nu se spală pe mâini după ce merg la toaletă şi se pare că mai este un drum lung de parcurs în privinţa gradului de civilizaţie, al respectului faţă de sine şi faţă de ceilalţi. Iar în condiţiile unei epidemii/pandemii, igiena este vitală.

În Top 3 erori medicale din istoria umanităţii se află şi preconcepţiile faţă de igienă, nu numai ale oamenilor, în general, ci şi ale celor care se ocupau de sănătatea acestora.

După ce, în antichitate, grecii, romanii acordau îmbăierii un sens purificator, “băile publice” aflându-se la mare cinste, în Evul Mediu, biserica, dar şi farmaciştii clamau închiderea băilor, pe care le considerau “locuri de desfrâu” (ceea ce, parţial, era adevărat), dar şi pentru că apa, susţineau aceştia, “fragilizează organismul”.

A fost, în secolele al XIV-lea – al XVI-lea, o vreme a dezastrului în privinţa igienei. Totul era aruncat în stradă, de la apele uzate, la excremente. Despăducherea a devenit o “profesie”, hainele murdare erau un “semn bun”, pentru că se spunea că au absorbit murdăria de pe piele.

În astfel de condiţii, nu este de mirare că lumea s-a confruntat cu epidemii teribile. Medicii înşişi operau nespălaţi pe mâini, ignorând cu desăvârşire uriaşele pericole la care îi expuneau pe pacienţi şi pe ei înşişi.

“Moartea neagră” (Ciuma), una dintre cele mai violente pandemii din istoria lumii, care a debutat în 1347 şi a durat patru ani, a ucis peste 75 de milioane de oameni, adică o treime din populaţia Europei de atunci. La data respectivă, cauza pandemiei a rămas necunoscută, abia după câteva secole stabilindu-se că a fost o epidemie de ciumă, provocată de bacteria Yersinia pestis, transmisă prin muşcătura de purice, puricii fiind duşi dintr-o regiune în alta de şobolani. Ciuma (bubonică, pulmonară sau septicemică) atacă sistemul limfatic al organismului, generând inflamaţia glandelor, ameţeli, dureri de cap, febră, tuse, vomă, dureri groaznice ale încheieturilor) nu a putut fi învinsă decât prin igienă drastică, dar după ce făcuse deja o multime de victime.

Abia în secolele al XIX-lea – al XX-lea, odată cu urbanismul şi cu marile descoperiri ştiinţifice, mai ales în domeniul medical, igiena (spălatul mâinilor, toaleta cotidiană, cu apă şi săpun) a fost legată strict de prevenţia bolilor.

Poate COVID-19 să fie una dintre marile erori medicale din istoria umanităţii?

Suntem la începutul mileniului al III-lea, în anul 2020, şi, în pofida progreselor enorme făcute în ştiinţe şi tehnologie, inclusiv în domeniul medical, în confruntarea cu pandemia de coronavirus (COVID-19), “clişeul pandemiei” se reiterează – derută, incertitudine, opinii contradictorii, scenarii, aşteptare, nervozitate, panică.

Felul în care evoluează această pandemie COVID-19, la nivel mondial, suscită discuţii aprinse şi ridică multe întrebări pentru care medicii nu au răspunsuri clare. În China, cu toate măsurile drastice, după câteva zile în care scăzuse numărul de noi cazuri de infectare cu coronavirus, s-a înregistrat iar o creştere bruscă. Autorităţile chineze dau vina, de această dată, pe turiştii italieni, care ar fi “contribuit” la noul val de reinfectare.

Pentru Italia, a doua ţară cel mai grav afectată la nivel mondial, cu peste 10 000 de cazuri de infectare cu COVID-19, experţii vin cu diverse explicaţii – fie că virusul ar fi apărut încă din luna ianuarie, iar măsurile de prevenţie au fost luate târziu, fie că, se spune, Italia este ţara cu cea mai îmbătrânită populaţie din lume, după Japonia, iar persoanele în vârstă şi cele cu probleme de sănătate anterioare sunt cele mai vulnerabile.

Măsurile luate în ţările afectate sunt considerate de unii prea dure, de alţii “excelente”. Pentru “eşecuri” se dă vina ba pe autorităţi, ba pe neglijenţă, pe iresponsabilitate sau pe lipsa de simţ civic a oamenilor.

Dincolo de toate aceste aspecte, faptul că nu există statistici clare din care să rezulte câte dintre persoanele decedate s-au aflat sub supraveghere medicală sau nu, câte dintre acestea au sfârşit din cauza Covid-19 sau din alte cauze asociate, reprezintă un motiv serios pentru a ne întreba dacă abordarea acestei situaţii de pandemie este una corectă.

Mai mult, medici din diverse ţări susţin că au folosit, pentru cazurile de infectare cu COVID-19 o medicaţie similară celei aplicate pacienţilor cu artrită reumatoidă, HIV, Ebola, Marburg, SARS (Severe acute respiratory syndrome), MERS (Middle East respiratory syndrome) sau scheme de tratament împotriva Sars-CoV-2, precum şi alte variante experimentale cu antivirale sau chiar placebo, în condiţiile în care OMS spune că trebuie să se ţintească prioritar dispariţia rapidă a simptomatologiei. Este un motiv serios să ne întrebăm dacă, în această mare de incertitudini, nu este vorba şi de erori medicale, de tratamente inadecvate.

Recursul la Top 3 erori medicale din istoria umanităţii, similare prin desfăşurare, cu multe alte momente de aceeaşi natură (epidemii, pandemii) care au marcat dramatic destinul omenirii, ne-ar putea face să ne gândim şi la alte aspecte controversate ale situaţiei care se desfăşoară sub ochii noştri, in prezent, şi pentru care ni se oferă explicaţii contradictorii.

Unul dintre aceste aspecte ar fi că, întotdeauna, o epidemie dă semne într-un anumit “focar de infecţie”, dar, neidentificat şi negestionat corect acest fapt, se transformă în pandemie. Oare COVID-19 a fost identificat şi gestionat corect în faza incipientă?

Apoi, pentru că epidemiile anterioare cu coronavirus, SARS şi MERS, au dispărut de la sine, s-a abandonat crearea unui vaccin. A fost acest fapt o eroare medicală?

Se dau asigurări că, în scurt timp (aproximativ un an), se va găsi un vaccin contra COVID-19. Dar, un astfel de termen este valabil, de exemplu, pentru virusul gripal, pentru care se cunoaşte deja tiparul de bază, în timp ce pentru COVID-19 trebuie găsită proteina virală care dă răspunsul imun potrivit pentru un vaccin, ceea ce înseamnă încercări repetate şi, deci, un timp mult mai îndelungat. Să fie vorba de o aproximare eronată a timpului necesar din partea specialiştilor sau de altceva?

Recursul la erorile medicale din istoria umanităţii ne mai arată ceva: că panica provocată de o epidemie/pandemie (gripa spaniolă, de exemplu), căreia medicina nu ii face faţă, i-a făcut pe oameni să nu mai iasă din case, să nu se mai ajute între ei, fapt care a sporit numărul deceselor, mulţi rămânând fără ajutor.

Iar realitatea care se desfăşoară sub ochii noştri ne obligă să ne întrebăm şi dacă, în centrele de carantinare, rata infecţiei cu COVID-19 este sau nu mai mare decât în rest şi dacă “strategiile” în desfăşurare sunt corecte sau sunt doar “şabloane” aplicate mecanic pe o dinamică imprevizibilă a pandemiei.