Trădarea de-a lungul timpului, din Antichitate şi până astăzi, a fost/ este un fenomen omniprezent, a adus în prim plan personaje duplicitare, multe dintre ele celebre sau devenite celebre tocmai prin acţiunile lor şi care, adeseori, au schimbat cursul istoriei.
La modul cel mai general, trădarea înseamnă a înșela în mod voit și perfid încrederea cuiva, săvârșind acte care îi sunt potrivnice, pactizând cu dușmanul, înseamnă a fi neloial față de cineva sau de ceva.
Este întotdeauna o “relaţie în trei” – trădător, trădat şi cel care profită de trădare – şi o acţiune în două “acte” – momentul negării și al despărțirii și apoi alianța cu „beneficiarul” trădării. Trădarea se asociază constant cu dezertarea, minciuna, secretul şi se opune, inevitabil, încrederii, loialităţii, fidelităţii. Au fost situaţii în care unii trădători şi-au vândut ţara unor puteri străine pentru secole. Iată un top 7 cei mai mari trădători din istorie, implicit cele mai răsunătoare acte de trădare:
Trădarea de-a lungul istoriei – Ephialtes din Trachis
În anul 480 i.Hr., în împrejurările celebrei lupte de la Termopile (un defileu îngust, din partea central-estică a Greciei, la 137 kilometri de Atena), dintre greci (mai exact spartanii, conduşi de regele Leonidas) şi perşi (conduşi de regele Xerxes), a avut loc una dintre cele mai răsunătoare trădări din istorie.
Deşi cu o armată mai puţin numeroasă decât a perşilor, grecii au rezistat eroic, timp de şapte zile, împiedicând înaintarea armatelor duşmane, până în momentul în care Ephialtes, un pastor local, în speranţa obţinerii unei mari recompense, i-a arătat lui Xerxes o scurtătură care ducea chiar în spatele armatei greceşti.
Perşii i-au înconjurat pe greci, i-au învins pe moment (pentru că, mai târziu, armata persană a fost învinsă la Salamis), dar Ephialtes nu a primit niciodată recompensa promisă. A fugit ca să scape de furia spartanilor. A fost omorât zece ani mai târziu şi se pare că cel care l-a omorât pe trădător a fost răsplătit de greci, după cum consemnează Herodot în scrierile sale. De la acest moment istoric, cuvântul “Ephialtes”, în limba greacă, a devenit sinonim pentru “coşmar”.
Gaius Cassius Longinus, Marcus Brutus şi complotul pentru uciderea lui Iulius Cezar
Gaius Cassius Longinus (n.85 i.Hr. – d. 42 i.Hr.) a fost un senator roman, cel care a coordonat complotul pentru uciderea lui Iulius Cezar, om politic şi general, care a avut un rol esenţial în lichidarea democraţiei în Republica Romană şi in instaurarea dictaturii. Iulius Cezar este cel care s-a proclamat dictator pe viaţă (Dictator Perpetuus), în urma unui război civil în care a ieşit învingător.
Înaintea unei campanii militare în Dacia şi, apoi, în Parthia (al Treilea Imperiu Persan), opozanţii lui Iulius Cezar, mulţi dintre ei graţiaţi chiar de Cezar şi avansaţi în carieră, s-au gândit că trebuie să se grăbească în îndeplinirea planului şi au hotărât să acţioneze cu ocazia întrunirii Senatului, la Idele lui Marte (15 martie, anul 44 i.Hr.). Legendele spun că un prezicător chiar îl avertizase pe Iulius Cezar “să se feresca de Idele lui Marte”.
În ziua întrunirii Senatului, Iulius Cezar a fost asasinat, cu 23 de lovituri de pumnal de către un grup de senatori, în fruntea lor aflându-se Gaius Cassius Longinus şi Marcus Brutus. Despre Brutus, unele surse istorice susţin că ar fi fost chiar fiul nelegitim al lui Iulis Cezar. De acest act de trădare se leagă şi celebra zicere a lui Iulius Cezar, ultimele cuvinte pe care le-ar fi rostit înaintea morţii fiind: “Şi tu, Brutus?” sau “Şi tu, Brutus, fiul meu?”.
Iuda – trădarea “fondatoare”
Iuda Iscarioteanul (sec I d.Hr.) a fost unul dintre cei doisprezece apostoli ai lui Iisus. A devenit, nu numai în istoria religiei, ci şi în general, un simbol al trădării. El este cel care l-a trădat pe Iisus pentru 30 de arginţi, când, potrivit Evangheliei după Matei, înaintea Cinei cea de Taină, Iuda s-a învoit cu marii preoţi să-l predea pe Iisus, în schimbul a 30 de monede de argint. Iar gestul care le-a dezvăluit soldaţilor identitatea lui Iisus a fost un sărut – “Sărutul lui Iuda”.
Unele surse (Evanghelia după Matei) spun că Iuda ar fi regretat gestul şi, după răstignirea lui Iisus, ar fi aruncat monedele şi s-ar fi spânzurat. După alte surse (Evanghelia după Iuda/ Evanghelia despre Iuda), Iuda ar fi fost discipolul care ar fi înţeles cine este, în realitate, Iisus şi că, dându-l pe mâna autorităţilor, ar fi făcut voia Mântuitorului, eliberându-l de trup, pentru a se înălţa la cer. Este şi motivul pentru care unii istorici numesc trădarea lui Iuda “Trădarea fondatoare”.
Trădarea de-a lungul istoriei – Guy Fawkes
Guy Fawkes este un englez (n. 1570 – d. 1606), membru al unei grupări de catolici restauraţionisti, din Anglia, care a făcut parte din ceea ce s-a numit “Complotul prafului de puşcă” (1605) – o tentativă de asasinat împotriva regelui Iacob I al Angliei şi Scoţiei, condusă de un anume Robert Catesby, scopul fiind înlăturarea guvernării protestante.
Planul era ca Parlamentul să fie aruncat în aer, în timp ce regele şi nobilimea protestantă se aflau în interior, iar Guy Fawkes a fost cel care trebuia să vegheze cele 36 de butoaie de praf de puşcă şi să le aprindă când va veni momentul. Cumnatul unuia dintre conspiratori a primit însă o scrisoare de avertizare să nu se prezinte la şedinţa Parlamentului din 5 noiembrie, iar acesta a avertizat autorităţile care l-au descoperit pe Guy Fawkes păzind butoaiele cu praf de puşcă.
Sub tortura, Fawkes a dezvăluit numele complicilor săi şi toţi au fost executaţi pentru înaltă trădare la data de 31 ianuarie 1606. Şi astăzi, englezii comemorează, la data de 5 noiembrie, complotul, printr-o festivitate în cadrul căreia o păpuşă numită “Fawkes” este arsă ritualic.
Trădarea de-a lungul istoriei – Talleyrand
Despre Talleyrand (1754 – 1838), om politic francez, deoarece i-a trădat pe toţi stăpânii săi, s-a spus că “i-a vândut pe toţi cei care l-au cumpărat”. Aşa se explică faptul că a rămas la putere sub toate regimurile pe care le-a slujit şi apoi le-a trădat.
Aparţinând unei familii nobile, s-a orientat iniţial spre o carieră ecleziastică (un defect la piciorul drept impiedicându-l să intre în armată), de care s-a folosit pentru lansarea în lumea politică, jocurile puterii atrăgându-l cu mult mai mult.
În timpul Revoluţiei Franceze (1789) a abandonat interesele bisericii. In misiunea diplomatică din 1790, când a fost trimis să convingă Anglia să nu se alăture coaliţiei europene, care punea în pericol Revoluţia Franceză, a eşuat, fiind suspectat că nu a urmărit interesele ţării sale, ci propriile interese. Chiar şi englezii l-au considerat indezirabil, iar când au fost descoperite documente din care rezulta că regele Ludovic al XVI-lea îi dăduse misiunea de a lupta pentru menţinerea monarhiei, Talleyrand a fost nevoit să aleagă exilul, în 1794.
“Un hoț, un laș, un om fără credință”…
Talleyrand a revenit în Franţa, în 1796, hotărât să facă avere. A fost numit ministru al Afacerilor Externe şi a fost nelipsit din jocurile politice. A intuit potenţialul politic al lui Napoleon Bonaparte, de care s-a apropiat treptat, sprijinindu-l pentru a accede la putere şi să se proclame împărat. Ulterior, negocierile secrete ale lui Talleyrand cu Rusia şi Austria, campania dezastruoasă a împăratului în Spania, intrigile lui Talleyrand şi alte disensiuni, l-au făcut pe Napoleon să răbufnească la sfârşitul unei şedinţe de Consiliu, adresându-se fostului său “om de încredere”, în realitate un trădător: “Ești un hoț, un laș, un om fără credință; nu ai crezut în Dumnezeu; toată viața ai eșuat în toate îndatoririle tale, ai înșelat, ai trădat pe toată lumea; nu este nimic sacru pentru tine; l-ai vinde şi pe tatăl tău. Te-am copleşit cu averi și eşti capabil de orice împotriva mea”.
Nu mult după această împrejurare, saloanele din Paris au devenit scena unui război secret între adepții lui Napoleon, pe de o parte, Talleyrand și prietenii săi, pe de altă parte, un război în care cuvintele şi inteligenta vicleană a lui Talleyrand erau “artilerie” și în care conducătorul Europei era aproape întotdeauna bătut” – după cum consemnează, în “Memoriile” sale, Joseph Fouché, ministru al Poliţiei, în timpul lui Napoleon Bonaparte.
Talleyrand a rămas în viaţa politică până spre sfârşitul vieţii, fără a-şi dezminţi vreodată firea duplicitară. Spre finalul vieţii a dorit să revină în viaţa bisericească. Vaticanul i-a solicitat o retractare în scris a tuturor păcatelor sale, ceea ce Talleyrand a făcut într-un târziu, obţinând iertarea din partea Vaticanului doar cu câteva ore înainte de a muri.
Trădarea de-a lungul istoriei – Ethel și Julius Rosenberg
Ethel și Julius Rosenberg sunt doi cetăţeni americani, evrei de origine, soţ şi soţie, condamnaţi la moarte, în celebrul şi controversatul Proces Rosenberg, din anii 1950, sub acuzaţia de spionaj în favoarea URSS, mai ales pentru furnizarea unor date secrete legate de bomba atomică. De altfel, URSS şi-a putut construi propria armă nucleară pe baza informaţiilor furnizate de cuplul Rosenberg.
Cei doi s-au întâlnit în 1936, într-un club politic din New York – Liga Tinerilor Comunişti – doctrinele comuniste din Uniunea Sovietică pătrunzând, la vremea aceea, şi în SUA. Începând cu 1942, Julius Rosenberg s-a aflat în contact cu agenți sovietici şi a început activitatea de spionaj. Schițe de prototipuri top-secret, documente de lucru, cercetări aeronautice, sute de documente au fost transmise în secret agenților sovietici, contra cost.
Vidkun Quisling – trădătorul norvegienilor
Când este vorba de trădare, norvegienii se gândesc imediat la Vidkun Quisling, un politician care, în 1940, după invazia Norvegiei de către Germania Nazistă, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a preluat puterea printr-o lovitură de stat, sprijinit de nazişti. A ocupat funcţia de Președinte al Consiliului de Miniștri al Norvegiei în vremea unui guvern marionetă, care a participat şi la ceea ce s-a numit, în epocă, “Soluţia Finală”, adică planul germano-nazist de executare a genocidului sistematic împotriva evreilor europeni.
După retragerea Germaniei din război, la 8 mai 1945, Vidkun Quisling a fost arestat şi condamnat la moarte, pentru delapidare, omor și înaltă trădare. De altfel, pentru norvegieni, cuvântul “ Quisling” a devenit sinonim cu “trădarea”.
Trădarea la români
Trădarea, având în vedere nenumăratele exemple din istoria universală, dar şi situaţiile pe care le putem observa în realitatea imediată, atât de multe încât ar fi imposibil ca cineva să le poate vreodată consemna pe toate, pare a fi consubstanţială naturii umane. Psihologii pun un astfel de comportament pe seama unor experienţe trăite la o vârstă fragedă şi care persistă, undeva, în subconştient, pentru a ieşi la suprafaţă în diverse contexte de viaţă.
Trădarea este actul de renunţare, de predare în faţa duşmanului, de înşelare a încrederii unui grup (politic, religios etc.), a unei persoane (prieten, iubit, familie etc.) sau a unor principii. Punctul comun al tuturor acestor situaţii este ruperea unei loialităţi, trecerea de partea sau în tabăra inamicului de ieri. La scara istoriei, trădarea este o “ruptură” care, inevitabil, duce la o schimbare fundamentală, de multe ori neaşteptată.
Istoria românilor, din cele mai vechi timpuri şi până astăzi, când spectacolul politic ne oferă atâtea exemple de trădare (a ţării, a partidului, a grupului, a prietenilor, a principiilor etc.), abundă în acte de o asemenea factură.
Într-o excelentă carte în două volume, intitulată “Istoria trădării la români”, Mircea Bălan prezintă astfel de exemple de trădare, de luptă pentru putere, pentru avere, de la începuturi până la Mihai Viteazul (primul volum) şi de la Mihai Viteazul până în prezent (volumul al doilea), completând astfel informaţia pe care istoria selectivă, de manual, nu o consemnează.
Câteva exemple de trădare la români – Cum a fost trădat Burebista?
Burebista (secolul I i.Hr.), regele fondator al statului dac, de care se temeau până şi romanii, cel care a înălţat într-atât neamul său “prin exerciții, abținere de la vin și ascultare față de porunci, încât în câțiva ani a făurit un stat puternic și a supus geților cea mai mare parte din populațiile vecine” (Horațiu Crișan, “Burebista și epoca sa”), a fost înlăturat şi ucis “în urma unui complot pus la cale împotriva lui de o mână de oameni, mai înainte ca romanii să trimită împotrivă-i o expediție. Urmașii lui s-au dezbinat, dezmembrând țara în mai multe regiuni” (Strabon).
Decebal, multă vreme neînfrânt de romani, trădat de un apropiat
Decebal, ultimul rege al Daciei, “priceput în ale războaielor şi iscusit la faptă, ştiind când să năvălească şi când să se retragă la timp, meşter în a întinde curse, viteaz în luptă, ştiind a se folosi cu dibăcie de o victorie şi a scăpa cu bine dintr-o înfrângere” (Dio Cassius), curmându-şi viaţa când a înţeles că Sarmizegetusa a fost cucerită şi nu mai avea nicio şansă în fata romanilor, a fost trădat chiar de unul dintre apropiaţii săi, Biciclis, care ar fi arătat duşmanilor nu numai intrarea în Sarmizegetusa, ci şi locul în care regele ascunsese tezaurul dac, undeva în albia râului Sargetia.
Vlad Ţepeş, trădat de boieri români
Temutul domnitor Vlad Ţepeş (Dracula, cum îl numesc străinii), vestit prin asprimea pedepselor, dar şi prin felul în care a apărat independenţa Ţării Româneşti în fata turcilor, a sfârşit ca victimă a unui complot al boierilor care-l susţineau pe Basarab cel Bătrân Laiotă. A fost decapitat, iar capul a fost trimis sultanului, care l-a pus într-o ţeapă.
Mihai Viteazul, ucis mişeleşte
Mihai Viteazul, domnul Ţării Româneşti, cel care a realizat, la 1600, prima unire a românilor, a sfârşit ucis mişeleşte de un detaşament de mercenari, trimis de generalul Giorgio Basta, suspus Sfântului Imperiu German. Istoricul grec Dionisie Fotino descrie astfel sfârşitul marelui voievod: “Între Basta și Mihai s-a rădicat o gelozie care a ajuns la dușmănie. Basta, după ce a pârât pe Mihai că avea înțelegeri secrete cu turcii, a hotărât ca să-l și aresteze; deci trimițând să-l poftească la consiliu și Mihai, nevoind a veni, a poruncit la câțiva nemți ca să înconjoare cortul său, și să-l prinză viu sau să-l omoare. Mihai Vodă văzându-se astfel surprins a scos sabia și a rănit pe unul dintre sbirii lui Basta, dar un altul străpungându-l cu sulița în pântece, l-a trântit la pământ și i-a tăiat capul”.
Constantin Brâncoveanu, victima uneltirilor propriilor rude
Domnitorul martir Constantin Brâncoveanu (1688 -1714), una dintre cele mai puternice figuri ale istoriei naţionale, acuzat că ar fi complotat cu ruşii, împotriva turcilor şi că, aşa cum spune istoricul turc Mehmed Rasid, “adunase multe bogăţii şi arme pentru a se opune şi pregăti o răscoală, aşteptând ca să-şi arate dorinţa de a domni în chip absolut independent”, a fost decapitat, împreună cu cei patru fii ai săi. Dar, pe lângă acuzaţiile care i-au fost aduse de Poarta Otomană, se pare că uneltiri ale propriilor rude, printre care şi stolnicul Constantin Cantacuzino, care ar fi vrut să aducă pe tron pe fiul său, au condus la un astfel de sfârşit. De altfel, epoca Brâncoveanu, ca şi altele, din istorie, a fost una a trădărilor şi comploturilor.
Nenumărate alte acte de trădare au marcat istoria românilor, legate de personalităţi remarcabile – Radu de la Afumaţi, domnitor al Ţării Româneşti, ucis în biserică, în urma unui complot al boierilor, Ioan Vodă cel Viteaz, trădat de unii dintre slujitorii săi, Tudor Vladimirescu, trădat de Alexandru Ipsilanti, general grec, conducătorul Eteriei (organizaţie secretă creată la Odesa), cu care încheiase o înţelegere, Alexandru Ioan Cuza, constrâns de “monstruoasa coaliţie” să abdice s.a.m.d.
Trădarea nu a dispărut nici din istoria care se desfăşoară sub ochii noştri, asociată cu parvenitismul, lăcomia, orgoliile mărunte, ura, incultura. Doar “personajele” sunt mai puţin cunoscute decât cele din trecut, pentru că nici în trădare nu au “personalitate”, iar faptele lor vor fi înregistrate, probabil, într-o istorie minoră a unei epoci cenuşii şi incerte, lipsită oricum de glorie.
