„Trăiască România dodoloață!” este una dintre cele mai sincere, mai spontane urări făcute țării, de Ziua Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918. Este atât de puternică și de „vie” această urare încât pare a concentra, în simplitatea ei, toată substanța „sentimentului românesc al ființei”.
Urarea Trăiască România Dodoloață nu este doar o frază din paginile istoriei, ci un simbol al unității și speranței. În contextul formării României Mari, aceste cuvinte au reverbereat cu un profund sentiment de mândrie și apartenență națională. Prin explorarea originea și utilizarea acestui strigăt, putem înțelege mai bine emoția și determinarea care au animat momentul istoric respectiv.
Urarea „Trăiască România dodoloață!” este a unui copil și faptul că a rămas în conștiința colectivă de peste un veac i se datorează marelui scriitor, filosof și diplomat român Lucian Blaga. În 1918, când a participat la Adunarea Națională de la Alba Iulia, Lucian Blaga avea 23 de ani. Impresiile și emoția acelui moment au fost consemnate de marele poet într-un volum autobiografic – „Hronicul și cântecul vârstelor” – care a fost publicat mult mai târziu.
Iată contextul, așa cum îl relatează Lucian Blaga, în care inedita urare „Trăiască România dodoloață!” a răsunat în noapte, pornită din inima unui copil, în urmă cu un secol, în satul natal al scriitorului – Lancrăm – sat al cărui nume pare încărcat cu reverberații poetice:
„Pentru marea, istorica Adunare Naţională de la Alba Iulia, unde s-a hotărât alipirea Transilvaniei la patria-mamă, n-a fost nevoie de o deosebită pregătire a opiniei publice. Pregătirea se făcuse vreme de sute de ani. În dimineaţa zilei de 1 Decembrie, ca la un semnal, lumea românească a purces spre Alba Iulia (spre Bălgrad, cum îi spuneam noi (…) pe jos și cu căruţele. Am renunţat la călătoria cu trenul, căci până la Alba Iulia nu erau decât 16 km.
Era o dimineaţă rece, de iarnă (…). Pe o parte a şoselei se duceau spre Alba Iulia, scârţâind prin făgaşele zăpezii, căruţele româneşti. Buchete de chiote și bucurie, alcătuind un singur tir, iar pe cealalaltă parte se retrăgea, în aceeași direcţie, armata germană ce venea din România, tun după tun, ca nişte pumni strânşi ai tăcerii. Soldaţii germani, fumegând liniştiţi din pipe, se uitau miraţi după căruţele noastre grăbite. (…). Uite, îi spun lui Lionel: (fratele scriitorului – n.n.) așa – prin ger și zăpadă – se retrăgea pe vremuri Napoleon.
La Alba Iulia nu mi-am putut face loc în sala Adunării. Lionel, care era în delegaţie, a intrat. Am renunţat cu o strângere de inimă și mă consolam cu speranţa că voi afla de la fratele meu cuvânt despre toate. Aveam în schimb avantajul de a putea colinda din loc în loc, toată ziua, pe câmpul unde se aduna poporul. Era o roire de necrezut. Pe câmp se înălţau, ici-colo, tribunele de unde oratorii vorbeau naţiei. Pe vremea aceea nu erau microfoane, încât oratorii, cu glas prea mic pentru atâta lume, treceau de la o tribună la alta. În ziua aceea am cunoscut ce înseamnă entuziasmul naţional, sincer, spontan, irezistibil, organic, masiv, al oratorilor de la tribună…
Seara, în timp ce ne întorceam cu aceeași trăsură la Sebeș, atât eu cât și fratele meu ne simţeam purtați de conştiinţa că pusesem temeiurile unui alt Timp cu toate că n-am făcut decât să „participăm”, tăcuţi şi insignifianţi, la un act ce se realiza prin puterea destinului.
Când am trecut prin Lancrăm, satul natal, drumul ne ducea pe lângă cimitirul, unde, lângă biserică, tata își dormea somnul sub rădăcinile plopilor, zgomotul roţilor pătrundea, desigur, până la el și-i cutremura oasele. Ah, dacă ar ști tata ce s-a întâmplat, zic eu fratelui meu întorcând capul spre crucea din cimitir (…) Când dăm să ieşim din sat, numai ce auzim dintr-o curte, neaşteptat, în noapte, un strigăt de copil: „Trăiască România dodoloață!”
Într-o vreme în care discursurile publice, festivismul, declarațiile despre țară și popor tind să acapareze adevărata semnificație a zilei de 1 Decembrie, când sărbătorim un moment fundamental al existenței noastre istorice, „Trăiască România dodoloață!” este urarea care concentrează „chipul” României adevărate și bucuria cea mai autentică a Marii Uniri.
Un mare filosof al culturii române, Constantin Rădulescu-Motru, președintele Academiei Române între 1938-1941, spunea că: „Unul este sufletul poporului românesc în manifestările sale curat psihologice și altul este sufletul poporului românesc în realizarea vocației sale. Vocația românilor începe acolo unde sfârșește psihologia românilor”.
Iar cea mai pură expresie a „vocației” românilor este concentrată în aceste trei cuvinte, care spun gândului ceva deosebit: „Trăiască România dodoloață!” – România Mare, România Unită, România Întreagă, a cărei putere trebuie căutată în zonele profunde ale existenței noastre ca popor.
Sentimentul identității naționale nu este un dat, reprezintă o dimensiune și o construcție a spiritului, bazate pe valori comune unei națiuni, consolidate în timp. În paradigma istoriei noastre, Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 este unul dintre momentele devenirii noastre, iar sensul „devenirii” îl hotărâm în fiecare zi, ca popor, și ca individualități, prin ceea ce adăugăm, în rău sau în bine.
Reflectând asupra importanței urării ‘Trăiască România DodoloaTă’, ne reamintim de puterea cuvintelor și de impactul lor în momentele cruciale ale istoriei. Pentru a aprofunda și alte aspecte legate de utilizarea corectă a limbii române, vă recomandăm să citiți cum este corect: deseară sau diseară?, un articol care clarifică îndoieli comune și îmbunătățește înțelegerea limbii noastre
„Trăiască România dodoloață!” La mulți ani, România!
