Ultracrepidarianismul – sensul şi originea cuvântului. Orgoliu nestăpânit sau dorinţa de a te afla în treabă?

Ultracrepidarianismul, chiar dacă nu este înregistrat încă în dicţionarele româneşti, este un cuvânt care se foloseşte în anumite contexte, s-a internaţionalizat în ultimii ani şi nu este un neologism, deşi sonoritatea sa ar putea sugera acest lucru. Termenul datează din 1819, când eseistul, lingvistul şi filosoful englez William Hazlitt l-a lansat, plecând de la expresia latinească: “Sutor, ne supra crepidam”, care, literal, ar însemna: “Cizmare, nu mai sus decât sandaua ta!”, cu sensul “Cizmare, ai grijă de sandaua/ incălţămintea ta!” sau “Limitează-te la ceea ce cunoşti cu adevărat!”.

Zicerea latinească “Sutor, ne supra crepidam”, se spune, ar avea legătură cu o împrejurare relatată de Plinius cel Bătrân, în “Istoria naturală”. Scriitorul şi naturalistul latin povesteşte cum pictorul grec Apelles, din Kos, care a trăit în a doua jumătate a secolului al IV-lea î.Hr., la curtea lui Alexandru cel Mare, îşi prezenta, în atelierul său, un tablou care-l reprezenta pe Alexandru Macedon.

Un cizmar, aflat printre cei prezenţi în atelier, ar fi spus că este foarte frumos tabloul, dar că una dintre sandalele împăratului nu ar fi fost corect pictată. Pictorul a retuşat acel detaliu, dar cizmarul a continuat cu “criticile”, făcând observaţii despre cum au fost pictate coapsa, tunica etc., situaţie în care pictorul ar fi rostit aceste vorbe: “Sutor, ne supra crepidam” (“Cizmare, nu mai sus decât sandaua ta!”).

Timpul a consacrat această expresie, pentru a-i avertiza pe cei care vor să pară cunoscători ai unor subiecte care sunt, în mod clar, în afara competenței lor. Ultracrepidarianismul maschează sau este şi reflexul unui bias cognitiv, care presupune o deviere, o distorsiune sistematică a raţionalităţii în raport cu realitatea şi care îl poate face pe un individ să aibă un comportament paradoxal.

Ultracrepidarianismul în epoca actuală – cine sunt ultracrepidarienii şi de ce se manifestă excesiv?

Evident că oricine are dreptul să-şi exprime opinia, în legătură cu orice subiect, dar este important să facă acest lucru cu decenţă, acceptând că nimeni nu poate să cunoască totul.

A nu da sfaturi, a nu încerca să-ţi impui opiniile despre domenii pe care nu le cunoşti, a nu vorbi doar pentru a te afla în treabă sunt aspecte (cel puţin teoretic) care ţin de regulile elementare ale comunicării, de respectul de sine, de respectul faţă de ceilalţi şi este şi o problemă care are legătură cu domeniul psihologiei cognitive şi al psihologiei sociale.

În epoca actuală, însă, a devenit o “modă” exprimarea în afara ariei de competenţă sau, cum s-ar spune cu un termen colocvial, “părerismul”, fenomen amplificat de reţelele sociale, de efervescenţa dezbaterilor politice, de talk-show-urile televizate etc.

Pe de altă parte, mulţi, în cercul lor de cunoştinţe, prieteni etc., tind să apere opinii, să expună certitudini, să argumenteze pe subiecte cărora nu le stăpânesc pe deplin fundamentele și cu atât mai puțin subtilitățile. Este o parte, poate inevitabilă, a fenomenului de “socializare”.

Dar, atunci când această lipsă de cunoaștere, când diletantismul întâlnesc un public numeros, pericolul se materializează, in sensul că era formidabilă a comunicării pe care o cunoaștem și accesul incredibil la informație se corelează cu un efect pervers – accesul la fel de ușor la dezinformare.

Extrem de relevantă, din acest punct de vedere, a fost/ este şi perioada aceasta, în care omenirea se confruntă cu pandemia de COVID-19 şi când pare a fi avut loc o invazie de ultracrepidarieni, în mass-media, în mediul online, în realitatea imediată. De obicei, pledoaria ultracrepidarienilor începe cu: “Nu sunt medic, dar ştiu că...”.

Analogia cu argumentul autorităţii

Ultracrepidarianismul poate releva, în unele cazuri, apelul la argumentul autorităţii. De exemplu, „boala Nobel” este un caz particular de ultracrepidarianism, vizând acele situaţii în care un laureat Nobel, în numele notorietăţii sale, poate să abandoneze rigoarea ştiinţifică si să considere că faima sa este suficientă pentru a promova, public, teorii nefondate, pseudoştiinţifice.

Indiferent de domeniu – politică, medicină, fotbal, economie, fizica cuantică etc. – ultracrepidarienii vor dori să arate tot ce ştiu şi să-i convingă pe ceilalţi că au dreptate. Ei au răspunsuri pentru orice, nu tac niciodată, nu-şi înţeleg limitele, nu vor ezita să-i discrediteze pe ceilalţi.

Unul dintre cele mai semnificative exemple de ultracrepidarianism se leagă de Efectul Dunnig-Kruger, numit şi efectul de supraîncredere/ supraapreciere, potrivit căruia persoanele ignorante, incompetente consideră că au un nivel de inteligenţă, de cunoaştere, de competenţă cu mult mai ridicat decât în realitate. Paradoxal, tocmai aceşti oameni reuşesc să promoveze în funcţii importante, funcţii la care cei competenţi nu acced niciodată, mai mult, ultracrepidarienii sunt şi cei care perturbă adesea coerenţa sistemului de valori care guvernează o societate.

Ultracrepidarianismul şi politica

Politica este un teren extrem de fertil pentru ultracrepidarianism. Este de ajuns să fim atenţi la talk-show-urile televizate, pentru a constata că aceleaşi câteva figuri apar la diverse emisiuni şi vor să dea impresia că ştiu totul despre tot – şi despre pandemie, şi despre economie, şi despre viaţă şi dorinţele românilor, şi despre destinul ţării, şi despre istorie, şi despre educaţie, şi despre viitor etc.

Şi pentru că opiniile lor, exprimate de pe poziţii partinice, adesea nu se întâlnesc, dialogurile merg în paralel, fără nicio logică, “păreristul” neezitând să contrazică realitatea, să ducă subiecte grave în derizoriu şi să se contrazică pe sine dacă “enteresul” o cere, vorba lui Nenea Iancu, afişându-şi, în acelaşi timp, superioritatea faţă de “ignoranţi”. Mai grav este faptul că “păreriştii” nu doar îşi afişează cu asupra de măsură “competenţele”, dar, în multe situaţii, îşi arogă rolul de formatori de opinie şi au şi putere de decizie.

Aşadar, ar trebui să fim atenţi la acest fenomen al ultracrepidarianismului, este vechi de când lumea şi pare să se fi revigorat, chiar exacerbat, în realitatea confuză, contradictorie, în care trăim şi în care educaţia pare că mai are de aşteptat până să devină prioritară.

Charles Darwin, în secolul al XIX-lea, referindu-se la ultracrepidarianism, observa că “ignoranța generează mai des încrederea în sine decât cunoașterea”. Un scriitor contemporan, Gaetan Faucer, la rândul lui, atrăgea atenţia că “ultracrepidarianismul generează “crema” mediocrităţii”.

http://www.youtube.com/watch?v=_ew2yFphKOM